Lazy City

Găsim în „Lazy City” o explorare tăcută a modului în care doliul nu se manifestă prin mari gesturi dramatice, ci prin oboseală, irascibilitate și o dorință acută de a dispărea în zgomotul de fundal al unui oraș cunoscut. Miza nu este rezolvarea unei traume, ci supraviețuirea zilei de mâine într-un Belfast care pare să se miște mai lent decât restul lumii. Ne-a atras atenția modul în care Rachel Connolly construiește figura lui Erin: o tânără care părăsește Londra pentru a se refugia într-un job de au pair, încercând să navigheze între o relație tensionată cu mama sa și amintirea prietenei pierdute. Proza are un ritm sinuos, reflectând starea de mahmureală și confuzie a personajului, fără a cădea în sentimentalism. Există o onestitate brutală în felul în care sunt descrise nopțile târzii în baruri și întâlnirile care nu promit nicio salvare, ci doar o distragere temporară. Stilul are ceva din proza lui Aimée Walsh, fără să fie o imitație — dacă în Exile accentul cade pe presiunea socială și zvonurile care distrug o viață la întoarcerea în orașul natal, în Lazy City conflictul este interiorizat, transformând orașul într-o extensie a propriei amorțeli. De asemenea, explorarea alienării urbane ne-a amintit de atmosfera din Leaving London de Garry Crystal, însă acolo unde personajul lui Crystal caută autodistrugerea activă, Erin caută mai degrabă o formă de invizibilitate. Este un roman despre acea perioadă stranie de după un dezastru, când viața continuă deși sensul ei pare să se fi evaporat.