Late Arcade

În universul creat de Nathaniel Mackey, tensiunea centrală nu se naște din conflictul exterior, ci din fricțiunea dintre materialitatea sunetului și etericul experienței spirituale. Observăm cum, în Late Arcade, granița dintre realitatea urbană a Los Angeles-ului anului 1983 și dimensiunea mistică se dizolvă prin intermediul scrisorilor pe care N., un trompetist de jazz, le adresează entității numite Angel of Dust. Această structură epistolară nu este doar un artificiu narativ, ci o improvizație continuă, o încercare de a traduce în cuvinte vibrația sextetului Molimo m'Atet.

Descoperim aici o lume în care muzicienii citesc din Cartea Egipteană a Morților cu buzele prinse în cârlige de rufe, în timp ce imnurile cosmice dedicate lui Ra se amestecă cu ritmurile de bongo și sintetizator. Putem afirma că textul funcționează ca o partitură de free jazz: liberă, imprevizibilă și profund simbolică. Apariția baloanelor mesagere și a figurii Dredj, care devine un canal pentru visare, transformă turneele trupei dintr-o serie de concerte într-o căutare metafizică a sensului iubirii și al efemerității.

Cititorul care a apreciat explorarea identității și a formelor muzicale în Atet, A.D. va găsi aici aceeași cadență hipnotică și profunzime intelectuală — dar într-un context în care suprarealismul devine mult mai pronunțat și mai personal. Spre deosebire de studiile teoretice precum cele din Jazz in the Time of the Novel, care analizează ritmul jazz-ului din exterior, Late Arcade ne scufundă direct în fluxul conștiinței unui artist pentru care muzica este singura modalitate de a supraviețui „atacurilor cu cochilii de porțelan”. Este o beletristică ce refuză convențiile, preferând să exploreze spațiul dintre note, acolo unde „arcada târzie” a sentimentelor rămâne mereu deschisă.