Killing and Dying

În volumul Killing and Dying, observăm o tensiune constantă între nevoia umană de conexiune autentică și izolarea profundă indusă de viața modernă. Suntem de părere că forța acestui roman grafic rezidă în contrastul dintre simplitatea aparentă a liniilor lui Adrian Tomine și greutatea emoțională a situațiilor prezentate: de la impactul identității greșite într-o lume hiper-conectată, până la fragilitatea unui părinte care încearcă să navigheze pierderea prin umor. Ne-a atras atenția modul în care autorul reușește să comprime într-un singur panel mai multă substanță decât găsim uneori în pagini întregi de proză clasică.

Stilul său are ceva din precizia chirurgicală a prozei lui Raymond Carver, vizibilă și în Summer Blonde, fără să fie o imitație — aici, Tomine folosește culoarea și compoziția pentru a oferi o dimensiune vizuală melancoliei. Dacă în Shortcomings autorul se concentra pe relații interpersonale tensionate, în Killing and Dying el își extinde registrul spre o explorare a mortalității și a speranței, păstrând totodată umorul negru care l-a consacrat. Ritmul lecturii este dictat de momente de liniște și gesturi mici, transformând fiecare dintre cele șase povești într-un portret discret, dar mișcător, al secolului XXI. Observăm o maturizare față de lucrările anterioare precum Scenes from an Impending Marriage, trecând de la autobiografic la o ficțiune realistă de o profunzime rară.