I Think Therefore I Play

Începutul anilor 2000 și prima decadă a noului mileniu au reprezentat epoca de aur a fotbalului italian, o perioadă în care tactica se împletea cu geniul individual pe stadioane legendare. Imaginați-vă interiorul unui autocar închiriat, rătăcind prin peisajul rural german cu doar câteva zile înainte de o semifinală de Campionat Mondial. La volan, un Andrea Pirlo pus pe șotii, ignorând iritarea lui Alessandro Nesta, în timp ce spiritul de echipă se suda nu prin discursuri mobilizatoare, ci prin ironie și camaraderie. Reținem din paginile volumului I Think Therefore I Play că imaginea de „asasin” cu privire rece de pe teren ascunde, de fapt, un spirit ludic și un observator fin al naturii umane.

Subliniem modul în care Pirlo alege să își spună povestea: nu este o simplă cronologie a succeselor, ci o serie de viniete pline de căldură și umor. Îl vedem pe Silvio Berlusconi cântând la pian sau spunând bancuri la baza de antrenament a lui Milan și simțim tensiunea vestiarului prin prisma unor detalii senzoriale neașteptate, precum ritualurile grafic descrise ale lui Filippo Inzaghi. Ca și I Am Zlatan Ibrahimovic de Zlatan Ibrahimović, această biografie transformă documentele și amintirile brute într-o narațiune captivantă, însă acolo unde Zlatan este exploziv și provocator, Pirlo rămâne cerebral și elegant. Considerăm că volumul reușește să eleveze discursul sportiv spre o zonă a esteticii. Dacă Soccer and Philosophy de Ted Richards analizează fenomenul din exterior, Pirlo ne oferă filosofia aplicată a unui artist care a văzut terenul de fotbal ca pe o pânză, nu ca pe un câmp de luptă. Este o lectură scurtă, dar densă, scrisă cu o onestitate care refuză autojustificarea.