Homo Cinematicus

În Homo Cinematicus, structura narativă și metodologia de cercetare sunt construite în jurul ideii că cinematograful nu a fost doar o formă de divertisment, ci un laborator social esențial pentru Germania interbelică. Andreas Killen organizează materialul cronologic și tematic, începând cu vidul cultural lăsat de colapsul instituțiilor după 1918 și continuând cu modul în care științele umane — de la psihanaliză la eugenie — au adoptat imaginea în mișcare pentru a defini noua identitate națională. Subliniem modul în care autorul navighează prin arhivele cenzurii și ale igienei mentale pentru a demonstra că filmul a devenit principala tehnologie de producere a cunoașterii despre omul modern. Credem că relevanța acestei lucrări rezidă în capacitatea de a depăși dihotomia dintre filmul științific și cel comercial. Cartea acoperă aceeași arie tematică precum Film Societies in Germany and Austria 1910-1933 de Michael Cowan, dar cu o abordare mai centrată pe istoria medicinei și a psihiatriei, spre deosebire de accentul pus de Cowan pe asociațiile de amatori și sociabilitatea urbană. Reținem progresia logică a capitolelor, care pornesc de la campaniile împotriva „gunoiului” cinematografic (Schundfilm) și ajung la utilizarea filmului ca instrument pedagogic pentru igiena sexuală, oferind o perspectivă rară asupra modului în care autoritățile au încercat să disciplineze privirea publicului. În contextul operei sale, Homo Cinematicus continuă interesul lui Andreas Killen pentru momentele de criză și transformare culturală, temă centrală și în Catastrophes. Dacă în lucrările anterioare analiza resursele conceptuale mobilizate de dezastre, aici explorează trauma modernizării și a războiului prin lentila aparatului de proiecție, transformând istoria filmului într-o istorie a epistemologiei germane.