Hello, the Roses

În volumul Hello, the Roses, remarcăm o evoluție a stilului inconfundabil al autoarei Mei-Mei Berssenbrugge, care propune o structură tripartită menită să cartografieze intersecția dintre conștiința umană și lumea fenomenală. Față de literatura poetică contemporană, această lucrare se distinge prin versuri lungi, „sclipitoare”, care refuză comprimarea tradițională în favoarea unei expansiuni ce oglindește spațiul și tăcerea deșertului din New Mexico. Descoperim în prima parte o analiză a unităților culturale și mitice, urmată de o explorare a modului în care sinele comunică cu regnul vegetal și animal, culminând cu o meditație asupra timpului cosmologic.

Subliniem faptul că această colecție completează perspectiva oferită de The Rainbow Earth de Don Nix. În timp ce Nix se concentrează pe lupta de a recupera conștientizarea miraculosului prin eliminarea conceptelor, Mei-Mei Berssenbrugge adaugă o complexitate intelectuală și formală, tratând percepția ca pe o mandală în care limbajul și materia fuzionează. Comparativ cu Half Wild de Mary Rose O'Reilley, unde interacțiunea dintre uman și mineral este adesea suprarealistă, Hello, the Roses ancorează această relație într-o estetică a detaliului botanic, unde trandafirul devine un vehicul pentru înțelegerea mortalității.

Poziționăm acest volum în continuarea preocupărilor din Empathy, unde autoarea a fost supranumită un „Mondrian în versuri”. Dacă în lucrările anterioare accentul cădea pe structura percepției pure, aici, ca și în A Treatise on Stars, observăm o deschidere către „inteligența viscerală”, unde natura nu este doar decor, ci un interlocutor activ. Este o poezie a plinătății, care transformă observația empirică în experiență sacră.