Glückskind

La o primă vedere, Glückskind pare a fi o cronică socială aspră despre marginalizare în Germania anului 2012, însă cititorul descoperă rapid o parabolă luminoasă despre regenerarea umană. Ne-a atras atenția modul în care Steven Uhly plasează un eveniment șocant — găsirea unui nou-născut printre resturile menajere — nu ca pe un punct de plecare pentru un thriller, ci ca pe un catalizator al conștiinței. Hans D., un bărbat care renunțase de mult să mai pună întrebări existenței sale, se trezește în fața unei alegeri imposibile: să raporteze fapta, riscând condamnarea mamei, sau să protejeze această viață fragilă în afara sistemului. Stilul are ceva din proza meditativă despre destin a lui Kobi Yamada, fără să fie o imitație — Uhly păstrează o ancorare mult mai profundă în realitatea urbană și în dilemele juridice concrete. Dacă în lucrarea sa anterioară, Kingdom of Twilight, autorul explora greutatea morală a actelor de violență în timpul războiului, aici el inversează perspectiva, analizând puterea tămăduitoare a unui act de responsabilitate asumată. Subliniem contrastul fin dintre mizeria decorului și puritatea procesului interior prin care trece Hans. Spre deosebire de abordarea teoretică din Zum Glück de Matthias Kroß, care caută definiții filozofice ale fericirii, Glückskind demonstrează că sensul vieții nu se găsește în absența durerii, ci în capacitatea de a schimba cursul unei tragedii prin compasiune. Este un roman despre „ordinea” care se restabilește nu prin lege, ci prin iubire.