Death at Intervals

La o primă vedere, Death at Intervals pare a fi o utopie despre visul milenar al omenirii: victoria asupra sfârșitului biologic. Găsim însă în această carte o explorare mult mai profundă și neliniștitoare, unde absența morții devine o povară birocratică și metafizică insurmontabilă. Notăm cu interes cum, pe măsură ce nimeni nu mai trece pragul dincolo de la 1 ianuarie, entuziasmul inițial al populației se transformă rapid în criză pentru biserică, guvern și industria funerară. Imaginați-vă tensiunea și dilemele etice dintr-o lucrare precum Narrative Fiction and Death, mutată într-un decor de haos administrativ și filozofic, unde nemurirea nu este o binecuvântare, ci o defecțiune tehnică a universului. În a doua parte a romanului, Jose Saramago își schimbă registrul, oferindu-ne o perspectivă intimă asupra morții personificate, care începe să trimită scrisori de avertizare celor vizați. Această abordare amintește de stilul alegoric din Blindness sau de revizuirea miturilor din The Gospel According to Jesus Christ, confirmând predilecția autorului pentru deconstrucția realității prin scenarii ipotetice radicale. Spre deosebire de tonul sumbru din The Year of the Death of Ricardo Reis, aici întâlnim o ironie mușcătoare împletită cu o neașteptată tandrețe umană, într-o proză cursivă ce sfidează convențiile gramaticale clasice.