All I Ever Wanted

Ne întâmpină imaginea unei fetițe de patru ani, Nancy, care până de curând nu se oprea din vorbit, dar care acum a ales tăcerea ca singur scut în fața destrămării familiei sale. Este o scenă de o fragilitate copleșitoare care dă tonul întregului roman All I Ever Wanted. Putem afirma că Lucy Dillon posedă o abilitate rară de a transforma crizele domestice în momente de reflecție profundă, fără a apela la soluții facile. Povestea se ramifică între Caitlin, mama care încearcă să-și reconstruiască stima de sine după colapsul unei căsnicii „perfecte”, și mătușa Eva, o femeie care, după moartea soțului, realizează că și-a abandonat propriile visuri pentru ale altuia. Prezența celor doi mopsi derutați ai Evei aduce acea notă de căldură specifică autoarei, amintind de Lost Dogs and Lonely Hearts, unde legătura dintre oameni și animale devine o punte spre vindecare. All I Ever Wanted amintește de The Lavender House de Hilary Boyd prin modul minuțios în care analizează responsabilitățile dintre generații, dar se diferențiază prin accentul pus pe regăsirea vocii proprii — atât la propriu, în cazul micuței Nancy, cât și la figurat, pentru femeile adulte din familie. Spre deosebire de tonul mai optimist din The Secret of Happy Ever After, aici Lucy Dillon explorează nuanțe mai sumbre ale regretului, oferind totodată o perspectivă luminoasă asupra modului în care oportunitățile apar exact atunci când credem că totul s-a sfârșit. Este un roman despre curajul de a admite că fericirea proiectată în exterior nu corespunde întotdeauna cu realitatea din spatele ușilor închise.