Adamson, G: Help Me, Jacques Cousteau

Observăm în Help Me, Jacques Cousteau o structură narativă episodică, un mozaic de amintiri care recompun lumea prin ochii unei fetițe, Hazel, de la primii pași făcuți pe puntea unui vapor spre Canada până la pragul incert al adolescenței. Nu avem de-a face cu o cronologie liniară riguroasă, ci mai degrabă cu o succesiune de tablouri vivante, uneori absurde, alteori de o tristețe tăcută, care surprind efortul unui copil de a descifra codurile complicate ale adulților. Ne-a atras atenția modul în care Gil Adamson folosește o lentilă ușor suprarealistă pentru a prezenta o familie neconvențională, unde bizarul devine cotidian.

Stilul este marcat de trecutul poetic al autoarei, cunoscută pentru volumele Primitive și Ashland. Există o precizie aproape chirurgicală în descrierea detaliilor — de la unchiul obsedat de animale albe la bunicul care refuză să se despartă de un câine defunct — elemente care conferă cărții o atmosferă de realism magic domestic. Ritmul lecturii este dictat de vocea narativă a lui Hazel, care pendulează între umor sec și o vulnerabilitate sfâșietoare în fața divorțului părinților sau a apariției unui frate mai mic.

Cititorul care a apreciat observația delicată a lumii interioare a unui copil în Hazel and the Snails de Nan Blanchard va găsi aici un spirit similar de curiozitate și reziliență — dar într-un context mult mai excentric și mai sarcastic. Dacă în scrierile lui Nan Blanchard boala tatălui este punctul central, Gil Adamson explorează dezintegrarea unității familiale prin prisma unor întâmplări adesea comice, care maschează trauma sub un strat de ironie fină. Este un portret bântuitor despre cum poveștile devin mecanisme de supraviețuire atunci când realitatea refuză să fie primitoare.