A Place to Call Home: Maids of Kent Series

Găsim în A Place to Call Home o lectură stratificată, care se desfășoară cu răbdarea specifică unei saga de familie victoriene, lăsând personajele să respire înainte de a le arunca în vâltoarea evenimentelor. Ritmul este inițial așezat, pictând tabloul idilic al vieții tinerei Rose Cheevers în Canterbury-ul anului 1876, pentru ca apoi să se accelereze brusc odată cu prăbușirea siguranței căminului părintesc. Putem afirma că Evie Grace stăpânește arta contrastului: trecerea de la aspirațiile unei viitoare învățătoare la realitatea dură a unei fugi disperate pentru protejarea fraților mai mici este redată cu o sensibilitate care evită melancolia excesivă. Stilul are ceva din proza lui Kay Seeley, fără să fie o imitație — acolo unde A Girl Called Rose se ancorează în contextul Marelui Război, Evie Grace alege să exploreze tensiunile interne ale epocii victoriene târzii, concentrându-se pe micro-universul domestic și pe prețul supraviețuirii în izolare. Considerăm că forța acestui ultim volum din Maids of Kent Series rezidă în capacitatea de a transforma un simplu refugiu rural într-un spațiu al întrebărilor inconfortabile despre apartenență. Față de lucrările anterioare ale autoarei, precum The Smuggler's Wife sau The Lace Maiden, unde accentul cădea pe pericolele exterioare din comunitățile de coastă, aici conflictul este mult mai intim, axat pe reziliența unei tinere care trebuie să devină stâlpul unei familii fragmentate. Experiența lecturii este una de recuperare a speranței, în ciuda tonului adesea grav. Evie Grace reușește să închidă trilogia nu printr-o rezolvare facilă, ci printr-o explorare onestă a ideii de „acasă”, care încetează să mai fie un loc geografic și devine un act de voință.