100 Days

Imagineați-vă liniștea stranie a lunii martie 2020: cortina s-a lăsat brusc peste lume, iar timpul pare să se fi dilatat într-o așteptare incertă. În acest vid social, Gabriel Josipovici a ales o formă de rezistență intelectuală riguroasă, transformând izolarea într-o investigație jurnalistică a propriei minți. Această lucrare nu este doar un simplu jurnal de carantină, ci o dramatizare a gândirii care refuză să stagneze, un exercițiu de disciplină în care autorul își impune să scrie câte un eseu pe zi, timp de o sută de zile, ghidat de ordinea arbitrară, dar stabilă, a alfabetului.

Observăm cum 100 Days pendulează între observația imediată a naturii și erudiția vastă a unui estet. Ca și 533 Days de Cees Nooteboom, această operă transformă însemnările cotidiene în narațiune filozofică, unde grădinăritul sau schimbarea anotimpurilor devin ferestre către reflecții despre muzică, artă și literatură. Dacă în Writing COVID-19 Lives, Irene Gammel analizează estetica fragmentată a pandemiei, Josipovici alege să impună o structură enciclopedică haosului exterior. El trece cu o ușurință uluitoare de la compozitorul Luciano Berio la „Piers Plowman” al lui Langland, demonstrând că biblioteca personală este cel mai sigur adăpost în perioade de criză.

Această abordare continuă preocupările autorului din Forgetting sau The Teller and the Tale, investigând din nou granița dintre memoria privată și cea publică. Apreciem în mod deosebit modul în care scriitorul se detașează de propriul „eu”, tratându-se ca pe un personaj — un „imigrant” pe care l-a cunoscut și pe care acum îl observă cu o curiozitate clinică, transformând experiența subiectivă a lockdown-ului într-un caleidoscop universal de idei.