Viaţa, între sosiri şi plecări

fly

Nu putem sta locului. De plăcere, de nevoie, din întâmplare sau după planificări amănunţite, pornim grăbiţi la drum să găsim fericirea care e mereu în altă parte. Avem indicatoare, hărţi, gps-uri spre unde ne dorim să ajungem, poposim puţin, ne plictisim sau ne-ntristăm şi-apoi ne îndreptăm altundeva. Ne aşteptăm ca geografia să îşi facă datoria conform proverbului „schimbi locul, schimbi norocul”, dar ne trezim că ne împiedicăm tot de noi, oriunde am ajunge.

Din destinaţie în destinaţie, rătăcindu-ne în direcţii greşite, ne lovim de parapetul aşteptărilor noastre, ne împiedicăm de câte o pietricică de destin şi apoi zăbovim istoviţi să privim cerul, acelaşi deasupra tuturor orizonturilor. Ni se face dor să plecăm mai departe, dor să ne întoarcem.

Viaţa noastră seamănă cu un terminal de sosiri, plecări şi aşteptări, a cărui condică de sugestii şi reclamaţii e plină de plângeri ale călătorilor nemulţumiţi. Aşteptăm uneori trenuri sufleteşti şi profesionale care nu mai vin, dar pentru că tot trebuie să ajungem undeva, ne agăţăm de marfarul care se opinteşte în dreptul nostru, ne înghesuim în compartimente de viaţă cu oameni care ne enervează cumplit, dar de care ni se face dor când trebuie să ne despărţim, stăm mai mereu pe câte un peron şi purtăm după noi bagajul poveştilor noastre.

Asta a descoperit Alain de Botton după o săptămână de rezidenţă la aeroportul Heathrow, din Londra. Că oamenii îşi liniştesc sufletele punându-şi corpurile în mişcare, că un orar de zboruri îţi poate frânge inima sau ţi-o reîntregeşte, că ritmul vieţii este dat de cei care vin şi care pleacă dintre noi, de lângă noi. Către un cer pe care îl vedem sau care e prea sus.

A Week at the Airport
Întreaga experienţă privilegiată de explorator (cu acces nelimitat) al lumii mecanice şi umane care forfoteşte într-un aeroport a strâns-o în eseul documentar A Week At The Airport, o carte metaforă despre oameni şi maşinile lor zburătoare. A scris-o de la biroul său din centrul acţiunii, aflat între două culoare de îmbarcare.

De Botton, mereu preocupat de rotiţele care pun vieţile noastre în mişcare, a încercat şi acum să înţeleagă, să cunoască poveştile tuturor, de la însoţitoare de zbor, la piloţi, la cei care încarcă (de multe ori periculos) bagajele, la directori, călători din întreaga lume şi chiar preotul aeroportului. Acesta i-a spus că oamenii îl caută mai ales atunci când se rătăcesc… în drumul spre toaletă.

Sunt multe întâmplări din acest tărâm aproape magic, în care zborul e posibil, în care imposibilul devine probabil, pe care A Week At The Airport le conţine. Una dintre ele, emoţionantă, este despre o fată din Transilvania, Ana-Maria, care făcea curat în zona de aeroport unde Alain de Botton scria. L-a rugat să nu îi menţioneze în carte numele adevărat, pentru că, absolventă eminentă de conservator în România, nu voia ca familia ei să afle că în loc să cânte pe marile scene ale operei mondiale, fusese nevoită să se angajeze ca femeie de serviciu.

Vorbeşte despre umanitatea celor de la check-in, care trebuie să fie mai mare decât competenţa, despre un domn a cărui misiune psihologică este să lustruiască pantofii pasagerilor care încearcă să-şi cureţe exteriorul, pentru a se schimba apoi pe dinăuntru, despre camera multiconfesională de rugăciuni, despre cei de la securitate care „asemenea scriitorilor de thrillere sunt plătiţi să-şi imagineze mereu scenarii mai palpitante decât sunt de obicei”, despre duty free şi un fel de încercare de a-ţi menţine demnitatea în faţa morţii, despre despărţiri, revederi, melancolia reîntâlnirii cu bagajele noastre şi despre sentimentul că eşti aşteptat şi iubit.

Alain de Botton mărturiseşte că visul lui este să scrie în zbor, despre tot ce se întâmplă la graniţa cerului, dar până atunci că îşi doreşte ca scrisul lui să fie o documentare onestă şi limpede a lumii. În A Week At The Airport reuşeşte tocmai asta: să vorbească despre viaţă cu pasiunea unui microbiolog, pentru care pământul întreg este un imens laborator, iar un aeroport – „non-spaţiul” de manifestare a obiectului său de cercetare. O carte despre dorul de ducă şi nevoia de a ne întoarce acasă.

„Călătorii încep curând să îşi uite călătoriile. Se întorc la birou, iar acolo trebuie să comprime un întreg continent în doar câteva propoziţii. Dar foarte curând, redevin curioşi despre Dubrovnik, Praga şi îşi recapătă inocenţa referitoare la farmecul plajelor sau al străzilor medievale. Uităm totul, cărţile pe care le citim, templele din Japonia, cozile de la îmbarcare şi propria noastră nerozie. Şi, uite-aşa, reîncepem să identificăm fericirea cu altundeva. Ne redescoperim apetitul pentru împachetat, pentru sperat şi pentru strigat. Avem nevoie să ne întoarcem şi să reînvăţăm toate lecţiile importante pe care aeroportul ni le predă.”

Alain de Botton, A Week At The Airport

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *