Viaţa ca artă a banalului

De multe ori avem impresia că-i cunoaştem pe scriitorii pe care-i citim, chiar dacă nu ştim nimic din biografia lor civilă. Pur şi simplu, ne recunoaştem în cea emoţională, în experienţa de lucru a unor sentimente, în studiile unor gânduri, în anumite (in)abilităţi de trăire şi simţire sau hobby-uri de visare.

Dar, deşi nu avem nevoie de confirmări birocratice, compilate de arhivari destoinici, ne încântă ideea de a trage puţin cu gândul la viaţa din spatele poveştilor scrise, câtă vreme nu riscăm să ne afundăm într-un prea sec realism documentar. Pentru că e evident că registrele de la primărie nu pot cuprinde complexitatea unui suflet, dar pot oferi nişte indicatoare către drumul parcurs prin viaţă, fără echipament de protecţie, de autorii ale căror cuvinte ne redefinesc existenţa.

Profund versatil, purtând cu sine, în secvenţe aproape simultane de creaţie – violenţa extremă şi poezia, Anthony Burgess face acest pas curajos pe tărâmul ficţiunii unei vieţi fascinante, tocmai pentru că e învăluită în mister – cea a lui William Shakespeare. Nu ca istoric al literaturii, ci ca suflet rătăcitor printre emoţiile create de Bardul din Stratford-upon-Avon.

Nothing Like the Sun nu este o biografie, ci o repovestire a iubirilor lui Shakespeare (oricine şi oricum ar fi fost el), din culisele artei sale. Imaginarul domină acest roman care anulează graniţele între realitate şi ficţiune, invitându-ne să poftim în povestea dincolo de poveste.

Nothing Like The Sun
Burgess este oricum un rebel al stilului, jucându-se cu ritmurile acţiunii, cu stările de spirit, alternează planurile şi jonglează cu sensurile cuvintelor, găsind toate nuanţele intertextualităţii. Spre deosebire de A Clockwork Orange, aici limbajul nu este fracturat, codat, ci explodează de semnificaţii, de poezie, traversează spaţii şi timpuri, făcând firească, la peste mai mult de patru secole, întâlnirea cu cel care-a scris Hamlet. Sau, mai degrabă, cu cel pe care şi-l imaginează Anthony Burgess, făcându-ne să pătrundem în lumea lui interioară, delicată, sensibilă şi atroce (când te aştepţi mai puţin), privind pe fereastra deschisă de Shakespeare.  

Chiar dacă Nothing Like the Sun pare să îşi aibă sursa de inspiraţie în universul romantic al existenţei marelui Will, căutând urmele realităţii în extraordinara fantezie a sonetelor lui, cartea nu împinge căutarea dincolo de graniţele îndoielii. Că în spatele neîndurătoarei şi răvăşitoarei Dark Lady s-ar ascunde Fatimah, o tânără din Indiile de Est, sau că acel Fair Youth este  Henry Wriothesley, al treilea Earl de Southampton, poate fi adevărat, în aceeaşi măsură în care este o presupunere absurdă (şi cu-atât mai incitantă). Nu faptele contează, ci povestea senzuală, adesea dureroasă, pe care acestea o fabrică. Din ţesături de versuri, de legende urbane, de mituri decolorate şi de oameni care parcă nici n-au fost vreodată.

Ochii doamnei mele: O poveste despre viaţa amoroasă a lui Shakespeare
Arta este o misiune pentru Anthony Burgess, aşa că nu îşi permite să o denigreze cu prea multă acurateţe istorică. Rămâne în povestea care este reală pentru că este spusă şi parcă nimic nu contează mai mult decât felul în care el o spune. Lasă capodoperele deoparte şi trage draperiile pentru a face lumină (fictivă) în viaţa din spatele creaţiei. Acolo unde poezia se ascunde în sărăcie, singurătate şi suferinţă. Şi unde dragostea nu are formă sau rimă fixă.

Nothing Like the Sun este un roman despre viaţa şi iubirile lui Shakespeare, dar nu despre cele din Encyclopedia Britannica, ci despre acelea din gândurile unui scriitor care meştereşte din vorbe distopii şi utopii. Şi care ne invită la întâlnirea cu el, folosindu-se de alte rute literare. O carte despre noi, via Anthony Burgess.

„My mistress’ eyes are nothing like the sun;/ Coral is far more red than her lips’ red;

If snow be white, why then her breasts are dun;/ If hairs be wires, black wires grow on her head.

I have seen roses damask’d, red and white, / But no such roses see I in her cheeks;

And in some perfumes is there more delight/ Than in the breath that from my mistress reeks.

I love to hear her speak, yet well I know / That music hath a far more pleasing sound;

I grant I never saw a goddess go;/ My mistress, when she walks, treads on the ground:

And yet, by heaven, I think my love as rare/ As any she belied with false compare.”

(William Shakespeare, Sonnet 130)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *