Vedetele și cărțile: O afacere bună sau nu?

De-alungul timpului cărțile au devenit și un mecanism de marketing pentru vedetele internaționale, care s-a dovedit a fi foarte avantajos atât din punct de vedere al imaginii cât și din punct de vedere financiar.

Nenumărate celebrități au decis să publice cărți – în special autobiografii – prin care se dezbracă de secrete în fața cititorilor,  povestesc  amănunte din viața lor, evenimente plăcute sau mai puțin plăcute pe care nu le făcuseră publice înainte.

Multe dintre ele se bucură de mare succes și se vând în milioane de exemplare, altele nu au un așa mare tiraj.  Iată câteva exemple de cărți autobiografice semnate de vedete care au prins la public, și altele care nu au reușit să devină bestsellers:

1. Cărți autobiografice de succes:

2. Cărți autobiografice cu mai puțin succes la publicul larg:

Alegerea vă aparține desigur vouă!

Despre autobiografii scrie și Joacadeamine.ro, pe care le numește repsctabile forme de minciună:

Asta e doar una din definițiile umoristice pe care mi le amintesc pentru autobiografii. Mai îmi amintesc că autobiografiile sunt o modalitate imbatabilă de a spune adevărul despre alții și că poate cel mai îmbucurător lucru despre o autobiografie este că persoana care o scrie este încă în viață. Undeva, la mijloc, acolo unde lumea încearcă să trateze cu seriozitate subiectul o-să-mi-scriu-autobiografia, se află o groază de cărți tare faine. Așa că azi vorbim despre autobiografii. Limitele personale mă fac să renunț mai întâi la un strat de autobiografii de președinți americani (că astea sunt o tradiție care merge, cred, de la Benjamin Franklin până la Obama) și altul de autobiografii de diverși swami – nu că nu aș fi încercat să citesc, dar viețile alea nu au nimic exemplar din punctul meu de vedere. Cu o mică excepție, ‘Living History‘ a lui Hillary Clinton, dar are o scuză, ea nu a fost încă președinte. Sau a fost?

La polul opus se află autobiografii care mi-au lăsat un gust amar. Poate pentru că oamenii respectivi nu se simțeau ei foarte confortabil cu sine sau îndeplineau un scop de PR care nu le-a fost explicat bine de la început. ‘Autobiography‘ a lui Bertrand Russell intră în categoria asta. Un must-have al listei de lecturi a adolescenților, mi s-a spus, cum este ‘Autobiography‘ a lui Benvenuto Cellini mi s-a părut o pierdere de timp. Și pe asta am avut noroc că am citit-o într-o perioadă idilică și atunci măcar pot s-o asociez cu o epocă de aur, strict personală. Tot la capitolul prost instruiți se află Sarah Palin cu al ei ‘Going Rogue‘. Eu pe Sarah Palin pot să o respect că este mamă de fost combatant în Irak, de copil cu dizabilități și că fiica adolescentă o face bunică, dar asta n-o face să scrie despre experiențele astea ca și cum s-ar fi conciliat cu viața ei.

Că autobiografiile sunt prin definiție neterminate e un lucru care m-a surprins de la prima mea întâlnire cu autobiografiile. S-a întâmplat să fie ‘An Autobiography‘ a lui Agatha Christie, carte care și acum mă fascinează, cu toate că nu are nimic spectacular de dovedit sau mărturisit. Dar e o carte foarte sinceră (și foarte lungă). Am avut noroc să o citesc în copilărie și de atunci am o convingere personală (pe care ieri, recitind autobiografia lui Christie mi-am dat seama că e împrumutată) că o copilărie fericită te salvează de la multe neplăceri. Sunt convins că există multe căi să afli asta, dar eu am aflat-o în Ashfield, alergând în grădină după Toby împreună cu micuța Agatha. Tot de atunci nu mi-e frică de cărțile excesiv de lungi.

Citește mai departe, află mai mult: Probabil cea mai respectabilă formă de minciună

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *