Un copil năruit de război…

“A fost marele dansator al literaturii germane, dansându-şi viaţa printre ororile istoriei către frumuseţea literaturii, supravieţuind răului prin delicateţea sa şi simţul comic al ridicolului” (Salman Rushdie, despre Günter Grass)

Oriunde s-ar afla acum, Günter Grass este unul dintre marile spirite libere ale lumii noastre. Fascinat de poveşti şi de istorie, a reuşit să îşi creeze propriile basme întunecate, folosind realitatea mai puţin cunoscută drept recuzită şi ştergând praful uitării/omisiunii de pe suprafaţa relatărilor convenţionale.

Şi a făcut asta cu umor inteligent, cu ironie, cu sarcasm tămăduitor şi cinism care deschide ochii. Către propria noastră conştiinţă…

În 1999, i-a fost acordat Premiul Nobel, tocmai datorită faptului că, prin opera sa, “literatura germană a primit şansa unui nou început, după decenii de distrugere lingvistică şi morală”, fiind considerat “scriitorul ale cărui fabule jucăuşe au redat faţa uitată a istoriei”.

Asemenea lui Oskar, din minunata parabolă a secolului XX “Toba de tinichea”, artistul gălăgios care sfida regulile strâmbe ale lumii în care s-a născut, maturizându-se, dar refuzând să crească, scriitorul german mi-a părut a fi un copil cu suflet bătrân, ale cărui jucării au fost trecutul, prezentul şi viitorul, în toate formele sale magice.

“Când eram copil, eram un mare mincinos. Din fericire, mamei îi plăceau minciunile mele. La 10 ani, m-a poreclit Peer Gynt… Am început să-mi pun minciunile pe hârtie foarte devreme. Adevărul e de multe ori plictisitor, aşa că trebuie să-l ajutăm cumva”. (Günter Grass)

Decojind ceapa
Iar joaca lui, aşa cum e pentru toţi copiii, a fost una dintre cele mai serioase. Pe 13 aprilie, la 87 de ani, Günter Grass s-a mutat în propriul său timp fără sfârşit, lăsându-ne să continuăm povestea “În mers de rac” sau “Decojind ceapa”, măsurând-o în “Ani de câine” sau adunând clipele în “Aparatul de fotografiat”.

M-a impresionat un editorial al lui John Irving, care ar fi trebuit să fie o scrisoare de răspuns, dar s-a transformat într-una de adio. Pe 23 martie, Grass îi scrisese americanului  pentru a-i da veşti despre el, despre sănătatea care îi dădea bătăi de cap, despre mintea care continua să plăsmuiască ficţiuni, bucurându-l, şi despre neliniştile lui legate de faptul că nu învăţăm nimic din greşelile istoriei: “Lumea şi-a ieşit din nou din fire, iar asta îmi provoacă mie, copilul năruit de război, nişte amintiri întunecate.”

In mers de rac
Însă răspunsul nu a mai ajuns niciodată dinspre Toronto către Lübeck, ci, pe 15 aprilie, a fost împărtăşit cu lumea întreagă: “A fost unul dintre cei mai mari scriitori. Ca om, se considera pe sine şi naţiunea sa – referindu-se la fiecare naţiune, la orice naţiune şi la orice om – responsabil pentru ceea ce se întâmplă… Asta i-aş spune, dacă i-aş putea răspunde la scrisoare”.

Fiecare dintre noi l-a descoperit pe Günter Grass mai ales prin cărţile, dar şi prin sculpturile sau desenele lui (şi-a ilustrat multe dintre volume), prin atitudinile lui politice,  uneori sumbru, alteori ghiduş, uneori revoltat, alteori sfios, bântuit de umbrele trecutului şi alergând cu plasa lui de fluturi după necunoscut, pentru a-l provoca la un schimb de poveşti.

El rămâne unul dintre marile personaje ale literaturii, un spirit ludic, nobil şi curajos, care a încercat, cu exuberanţa specifică mai ales copiilor, să vindece rănile trecutului, prin arta sa.

 Iar cărţile lui sunt dovada că acest bolovan, al istoriei scrise cu ochii deschişi, pe care l-a împins cu toată forţa, sa va continua să urce şi să coboare, nu modificând sensul drumului, ci percepţiile, conştiinţele şi adevărurile tuturor celor care sunt martorii călătoriei fără de capăt.

“După război, când eram tânăr, una dintre cărţile decisive pentru mine a fost micuţul volum al lui Camus, “Mitul lui Sisif”. Faimosul, mitologicul erou care este pedepsit să împingă un bolovan până pe vârful unei stânci de unde, inevitabil, se rostogoleşte jos – reprezentând, în mod tradiţional, o figură tragică, a fost reinterpretat de Camus ca un om pe care soarta lui îl face fericit. Ideologia occidentală ne promite un ţel suprem – o societate fericită, dreaptă sau fără conflicte. Nu cred în asta.

Avem o existenţă ciclică. Poate că bolovanul ne scapă mereu şi trebuie să îl urnim din nou, dar asta e ceea ce trebuie să facem; bolovanul ne aparţine.” (Günter Grass)

 

Toba de tinichea
      
Dog Years
      

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *