Un basm pentru adulți: The Ice Queen

The Ice Queen
„Once upon a time, back when animals spoke and rivers sang and every quest was worth going on, back when dragons still roared and maidens were beautiful and an honest young man with a good heart and a great deal of luck could always wind up with a princess and half the kingdom – back then, fairytales were for adults.” Neil Gaiman

Once upon a time eram copii și nu puteam adormi fără ca cineva să ne citească povești precum Cenușăreasa, Albă ca zăpada, Mica sirenă sau Scufița roșie. Timpul a trecut și chiar dacă dragostea față de lectură a rămas, am descoperit că viața nu e deloc precum un basm așa că ne-am orientat spre alte forme mai pe calapodul realității noastre, dar…

Once in a while, indiferent câți ani s-au așternut peste copilul de odinioară, într-o seară de iarnă, cu un pisoi în brațe și sfârâitul lemnelor din sobă, îți simți sufletul cum tânjește după un basm. 

 Pe măsură ce îmi aprofundam cunoștiințele de psihologie și puteam descifra la un alt nivel simbolurile din poveștile cu care am crescut sau felul în care m-au influențat, am început să simt o oarecare antipatie față de basme, realizând felul în care pot distorsiona așteptările și înlănțui oamenii într-o sumedenie de stereotipuri. Poate de aceea consider mai potrivite basmele pentru adulți. Totuși, nu neg, ci dimpotrivă, apreciez ceea ce basmul ne învață în general despre transformare sau despre faptul că un mediu ostil și imprevizibil poate fi în același timp neașteptat de plin de resurse. Mi-era dor de acea fărâmă de inocență care se simte zvâcnind atunci când citesc un basm. Ceea ce am realizat în timp este că basmele nu conțin răspunsul problemelor noastre, ci sunt răspunsul, dar un răspuns mai greu de observat pentru că vine sub forma unei emoții. Basmul e poate un fel de fir al Ariadnei care ne călăuzește spre un univers de care ne-am înstrăinat, pentru că așa cum spune un proverb siberian, dacă nu cunoști copacii te poți pierde în pădure, dar dacă nu știi poveștile, te-ai putea rătăci în viață. 

„People hide their truest nature. I understood that; I even applauded it. What sort of world would it be if people bled all over the sidewalks, if they wept under trees, smacked whomever they despised, kissed strangers, revealed themselves?” 

Explorând aspectele întunecate și primare ale naturii umane, acele colțuri întunecate în care nu avem curajul să intrăm direct/de bună voie, The Ice Queen nu e ca basmele cu care ne-am obișnuit, în care totul e clar delimitat, în alb și negru, rău și bine, ci se apropie mai mult de realitate, de varianta originală a basmelor unde există doar nuanțe de gri. Este o poveste despre capcana dorințelor, cucerirea temerilor, vindecarea vinovăței și a urii față de sine, dar și despre puterea experiențelor traumatice de a deveni tocmai restartul de care era nevoie.

„Be careful what you wish for. I know that for a fact. Wishes are brutal, unforgiving things. They burn your tongue the moment they’re spoken and you can never take them back.” 

Povestea este cea a unei fetițe care într-un moment de furie își pune o dorință oribilă ce devine realitate. Bântuită de vină, alege să se conserve emoțional transformându-se într-o bibliotecară obsedată de moarte, fascinată de fulgere, îngrozită de dorințe și care evită pe cât posibil orice contact uman semnificativ. Trăind numai pe jumătate trează, aceasta duce o viață statică, văzându-se pe sine un fel de regină a gheții. Lovită de un fulger, ajunge să-l cunoască pe Lazarus, un bărbat cu o experiență similară, alături de care va porni într-o călătorie interioară a cunoașterii de sine, aflând în final că cel mai bun mod de a te pregăti pentru moarte este trăind din plin. 

 „Are people drawn to each other because of the stories they carry inside? At the library I couldn’t help but notice which patrons checked out the same books. They appeared to have nothing in common, but who could tell what a person was truly made of? The unknown, the riddle, the deepest truth. I noticed them all: the ones who’d lost their way, the ones who’d lived their lives in ashes, the ones who had to prove themselves, the ones who, like me, had lost the ability to feel.”

Aparținând de ceea ce am putea numi realism magic feminist, The Ice Queen este o introspecție poetică, o meditație mișcătoare asupra iubirii și a morți care prin fraze puternic infuzate cu emoții ne arată că atunci când negativitatea din jurul nostru atinge proporții metaforice, cel mai potrivit mod de a ne opune este luptând în același plan, cu arme metaforice prin intermediul poveștilor. Alice Hoffman împletește atât de delicat elementele fantastice cu cele profane încât te face să crezi că ceea ce scrie chiar e posibil, pentru că uneori magia are mai mult sens decât realitatea: „Magic makes sense. Lightning does not, even to the experts. Lightning is random, unpredictable. It can be as small as a bean or as large as a house. Noisy or silent, ashy or clear. It can be any color -red or white, blue or smoky black – and it seems to have a mind of its own.” 

 

Denumirea de basm, „fairy tale” vine din franceză, de la „conte de fée”, un termen creat în secolul al 17-lea de Madame D’Aulnoy. Considerarea basmelor ca aparținând literaturii pentru copii este un accident al istoriei noastre domestice, survenit mai târziu prin preluarea și răspândirea lor de autori precum Hans Christian Anderson, Oscar Wilde, frații Grimm sau adaptările realizate de Walt Disney. Însă spre sfârșitul secolului 20 se pare că a început o resuscitare a basmelor pentru adulți datorită unor scriitori precum Anne Sexton și Angela Carter, inițiativă preluată de A.S.Byatt, Margaret Atwood, Tanith Lee, Robert Coover, Robin McKinley, Olga Broumas, Carol Ann Duffy, Berlie Doherty, Delia Sherman, Jane Yolen, Patricia A. McKillip, Charles de Lint, Neil Gaiman.

 „Instead of going home, I drove to the library. To hell with human beings. I’d always felt safer with stories than with flesh and blood.”

 

Author: Elena Silvana

Scriu și citesc, iar asta îmi ocupă tot timpul. Cred în anticipație și în curiozitate ca fiind cea mai pură formă de insubordonare. Nici o poveste nu poate fi spusă fără poezie. Arta nu ar trebui să fie separată de viață ca și cum ar fi prea prețioasă pentru utilizarea de zi cu zi. Poate tocmai de aceea deviza mea este: dream, create, inspire.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *