Tragediile franceze clasiciste – Corneille & Racine

Clasicismul este un current literar şi cultural specific mai ales Franţei secolului al XVII-lea, numit frecvent “Secolul clasic”, “Marele secol” ori “Secolul lui Ludovic al XIV-lea”. Cel mai important gen literar cultivat de literatura clasică este, ca şi în Antichitatea greco-romană care-i serveşte drept model, tragedia.

Acordând o importanţă crucială raţiunii, omul clasic resimte pasiunea ca pe o negare a raţiunii, ca pe o gravă tulburare a echilibrului său interior. Din raţiune derivă datoria, ca o supunere la norme, ca o subordonare a individului faţă de valori superioare lui. De aici se naşte principalul conflict al tragediei clasice franceze, acela dintre datorie şi pasiune. Cei doi mari autori de tragedii ai epocii, Pierre Corneille şi Jean Racine au tratat în mod diferit acest conflict, în funcţie de personalitatea, viziunea artistică şi concepţiile lor.

Cidul, tragedia lui Corneille reprezentată pentru prima dată în 1636, este inspirată din legenda Cidului, eroul spaniol al luptelor din Evul Mediu împotriva maurilor. Ximena îl iubeşte pe Don Rodrig şi este iubită de acesta. Într-o dispută, don Gomez, tatăl Ximenei, îl pălmuieşte pe Don Diego, tatăl lui Rodrig. Fiind prea bătrân pentru a răzbuna prin luptă jignirea suferită. Don Diego îi cere propriului fiu să-I apere onoarea. Rodrig îl va ucide în duel pe tatăl iubitei sale. Din datorie faţă de memoria tatălui ei, Ximena se vede silită să-i ceară regelui condamnarea la moarte a iubitului ei, Rodrig.

În tragedia sa, Andromaca, Racine descrie cum aceasta, văduvă a prinţului Hector, a fost luată prizonieră după căderea Troiei de fiul lui Ahile, Pirus. Acesta urmează să se căsătorească cu Hermiona, care îl iubeşte, însă se îndrăgosteşte de Andomaca. Văduva lui Hector este credincioasă memoriei soţului ei, dar acceptă căsătoria cu Pirus ca singura cale de a-şi salva fiul, pe Astianax, pe care îl cer căpeteniile grecilor. Geloasă, Hermiona îi cere lui oreste, care o iubeşte, să-l ucidă pe dragul ei Pirus.

În cartea sa intitulată Caracterele, La Bruyere povesteşte despre cei doi scriitori tragici: “Corneille ne supune caracterelor şi ideilor sale, Racine se conformează alor noastre; primul zugrăveşte oamenii cum ar trebui să fie, al doilea îi zugrăveşte aşa cum sunt. La primul se găseşte mai mult de admirat şi chiar de imitat; la al doilea se găseşte mai mult din ceea ce recunoşti în ceilalţi sau în ceea ce resimţi în tine însuţi. Primul înalţă, uimeşte, stăpâneşte, instruieşte; celălalt place, emoţionează, impresionează, pătrunde. Unul mânuieşte tot ce este mai frumos, mai nobil şi mai imperios în raţiune, iar celălalt tot ce este mai flatant şi mai delicat în pasiune. Eşti mai ocupat la piesele lui Corneille, eşti mai zguduit şi mai înduioşat la cele ale lui Racine. Corneille este moral, Racine mai natural. S-ar părea că unul îl imită pe Sofocle, iar celălalt datorează mai mult lui Euripide”

Author: Marie Beyle

Niciodată frumosul nu va înceta să ne inspire. Admir arta: natura înconjurătoare, literatura, pictura. Citesc și aprofundez istoria, pentru că "nu tot ceea ce este vechi este neapărat și demodat, după cum nu tot ceea ce este nou este și modern". Găsesc inteligență în zâmbetul unui copil și sunt de acord cu Mihai Eminescu când afirmă că "orice cap omenesc seamănă c-o odaie. Întrebarea e ce fel de odaie, ce aer, ce lumină e în ea și ce societate găsești".

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *