This is how you lose her. Junot Díaz și anatomia unui infidel

This Is How You Lose Her

„You must learn her. You must know the reason why she is silent. You must trace her weakest spots. You must write to her. You must remind her that you are there. You must know how long it takes for her to give up. You must be there to hold her when she is about to. You must love her because many have tried and failed. And she wants to know that she is worthy to be loved, that she is worthy to be kept. And, this is how you keep her.” 

Cred că e mai mult de un an de când, căutând diverse articole, fac ce fac și mereu ajung la This is how you lose her, cartea lui Junot Diaz. Era inevitabil să mă enervez la un moment dat și să o iau drept un semn, hotărându-mă în cele din urmă să o citesc, poate cu mult prea multe așteptări. N-a fost deloc precum speram, dar să zic că nu mi-a plăcut ar însemna să mint. This is how you lose her nu este o carte sexistă, deși a fost scrisă în acest mod pentru că autorul a vrut să aducă la cunoștință profundul sexism care ne penetrează societate și adesea rămâne neadresat, pentru că „not eveything that is faced can be changed, but nothing can be changed until it is faced.”

 Diaz se referă la scrisul său ca fiind un proiect aliniat feminismului, simțind nevoia unei astfel de abordări tocmai pentru că 99% din reprezentările masculine în literatură sunt eronate, sanitizate. Dimensiunea sexistă se conturează aici datorită faptului că acesta nu încearcă să-și transforme textul într-o parabolă, o poveste moralizatoare, ci preferă să rămână suficient de subtil încât să provoace contradicții. Nu cred că am putea să-l considerăm pe Junot Diaz un misogin având în vedere că a declarat faptul că majoritatea bărbaților care încearcă să creeze personaje feminine eșuează lamentabil, în timp ce unei femei în vine mult mai ușor să dea naștere unui personaj viu, indiferent de genul ales.

 „When she smiles niggers ask her for her hand in marriage; when I smile folks check their wallets.” 

 Volumul conține 9 povești, setatea majoritatea în New Jersey și avându-l în prim plan pe mercurialul tânăr domincan numit Yunior, același personaj care nara în primul volum al lui Diaz, „Drown”, cât și în anumite părți din „The Brief Wondrous Life of Oscar Wao.”, romanul pentru care a câștigat premiul Pulitzer. This is how you lose her e o tapiserie a alienării, o colecție de povești despre iubire și infidelitate care evidențiază dificultatea omului de a se iubi pe sine, felul în care a trăda pe altcineva se transformă într-o trădare de sine. Construită într-un limbaj ce poate fi numit spanglish, destul de clar, poate cam prea licențios, cu un lirism dur, un amestec de tandrețe, comic și vulgaritate, abundă în emoții aflate în starea lor pură, neșlefuite, surprinzând umbra ținuturilor natale care îl urmărește pe fiecare imigrant, dragostea și dorul față de ceea ce a lăsat poate forțat în urmă și care se amestecă cu același sentiment față de femeile pierdute. 

 „She’s sensitive, too. Takes to hurt the way water takes to paper.”

 Pasionat de cărți și cultura geek, comic books, filmele de război și SF, Yunior nu vrea să fie un filthy sucio, precum tatăl sau fratele său, ori alții, dar pare că nu se poate abține, că e mereu împins într-un fel de ciclu al auto-distrugerii. Atitudinea sa de macho e mai degrabă comică sau îți stârnește milă fiind sufocată de sentimentalisme. S-ar putea zice că suferă de o promiscuitate compulsivă, o atitudine văzută ca un ideal masculin național, și care-și are poate rădăcinile în traumele unui trecut violent/violat. Acesta se dovedește a fi un maestru în a găsi diverse cauze pentru trădările pe care le săvârșește, considerând că intimitatea presupune vulnerablitate, și ce bărbat și-ar dori să dezvolte o astfel de trăsătură când vulnerabilitatea e ceea ce te lasă adesea rănit?

“And that’s when I know it’s over. As soon as you start thinking about the beginning, it’s the end.”

 Agresiv și intim, acest portret picaresc despre dislocare și singurătate, narat în general la persoana I, alteori autorul ieșind din propria piele și lăsând actul povestirii pe mâna unui personaj feminin, adesea pare că se adresează unui tu prin care nu știi la cine se referă, deși ținând cont de nota finală s-ar putea zice că i se adresează sieși, acelei versiuni mai tinere și care a făcut nenumărate greșeli în relații. Pentru Diaz limbajul pare un mijloc de amuzament, o joacă, un experiment, care creează atâtea contradicții până ce te zăpăcește într-o asemenea măsură încât tu, cititorul, devii Yunior, și oricât de repulsiv ți-ar fi fost inițial comportamentul său ajungi să empatizezi cu el, să-i cauți tu însuți pretexte.

 „Ok, we didn’t work and all the memories, to tell you the truth, aren’t good. But sometimes there were good times. Love was good. I loved your crooked sleep beside me and never dreamed afraid. There should be starts for great wars like ours.”

 

 

 

Author: Elena Silvana

Scriu și citesc, iar asta îmi ocupă tot timpul. Cred în anticipație și în curiozitate ca fiind cea mai pură formă de insubordonare. Nici o poveste nu poate fi spusă fără poezie. Arta nu ar trebui să fie separată de viață ca și cum ar fi prea prețioasă pentru utilizarea de zi cu zi. Poate tocmai de aceea deviza mea este: dream, create, inspire.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *