The Anatomy of Influence. Literature as a Way of Life

„Literature for me is not merely the best part of life; it is itself the form of life, which has no other form.”

The Anatomy of Influence – Literature as a Way of Life
Harold Bloom, acest „Brontosaurus Bardolator Bloom” monstru amiabil al literaturii, și-a dedicat aproape monastic întreaga viață unei singure discipline (în trei forme: citind, predând și scriind). S-a născut în New York, în luna iulie a anului 1930, fiind fluent în idiș și ebraică cu mult înainte de a putea lega o propoziție în limba engleză. Erudiția l-a caracterizat încă din copilărie, aventurându-se printre „greii” literaturii încă de la 10-12 ani, criticismul atrăgându-l pe la vreo 17.

Adept al revizionismului (un text ce îl provoacă pe altul anterior), Harold Bloom a devenit curând o figură controversată, unii văzându-l drept cel mai influent critic al ultimului sfert de secol, cel care a ridicat critica literară la nivel de literatură în sine, în timp ce alții îl consideră autorul narcisist al unor texte nedigerabile, cu teorii goale și obscure. A ajuns adesea în centrul a diverse conflicte criticând autori populari precum Maya Angelou, David Foster Wallace, Stephen King sau J. K. Rowling, și atacându-i pe acei „lemmings who devour J K Rowling and Stephen King as they race down the cliffs to intellectual suicide in the grey ocean of the internet”. Printre puținii romancieri contemporani care care se bucură de aprecierea lui Bloom sunt: Cormac McCarthy, Philip Roth, Don DeLillo, Thomas Pynchon, Tony Kushner.

 „All literary influence is labyrinthine. Belated authors wander the maze as if an exit can be found, until the strong among them realize that the windings of the labyrinth are all internal. No critic, however generously motivated, can help a deep reader escape from the labyrinth of influence. I have learned that my function is to help you get lost.”

Pentru Bloom influența e totul. E esențial să descoperim aceste influențe dintre scriitori, pentru a putea înțelege și accepta natura remixului cultural. Tocmai de aceea în The Anxiety of Influence, acesta argumenta că scriitorii trebuie înțeleși în relație cu precursorii lor pe a căror influență au absorbit-o trebuind în același timp să o respingă, deoarece așa se nasc marii poeți, interpretând greșit în mod deliberat și creativ faptele înaintașilor lor.

Bloom își ia rolul de Freud al literaturii, declarând că influența literară nu este ceva benign și ocazional sau opțional, așa cum ar zice unii. Nu o privește nici ca fiind o chestiune de gen, chiar dacă în poezie e un aspect mai evident. Ideile sale dezvoltate de-a lungul a 40 de ani, în volume precum The Anxiety of Influence (1973), A Map of Misreading (1975), Agon (1982) și cel de față, sunt adesea derivate sau cel puțin influențate de gnosticism. Pentru a lua în considerare influența despre care vorbește, a propus conceptul de „canonical strangeness” (cf. uncanny), considerând dezvoltarea literaturii occidentale ca fiind un proces de împrumut și interpretare eronată. Examinează atât rolul pe care îl are citirea creativă eronată, cât și ficțiunea supremă a sinelui romantic sau influența minții asupra ei însăși (ideea de minte care se influențează pe sine fiind numai un trop preluat din gândirea lui Paul Valéry, pe care Bloom îl vede ca pe un teoretician remarcabil în istoria studiului despre influență.)

„I define influence simply as literary love, tempered by defense. The defenses vary from poet to poet. But the overwhelming presence of love is vital to understanding how great literature works.”

Scris la vârsta de 80 de ani, cu aproape 40 de cărți în spate și nu mai puține onoruri, The Anatomy of Influence ar putea fi considerat o continuare, o revizie, sau pur și simplu o versiune mai cuprinzătoare și accesibilă (probabil adoptând modelul lui Samuel Johnson de a echilibra tensiunea dintre opinie și cunoaștere) a clasicului său The Anxiety of Influence: A Theory of Poetry (1973). Titlul dezvăluie faptul că această carte vine și ca un omagiu adus atât lui Robert Burton și capodoperei sale din 1621, The Anatomy of Melancholy, cât și lui Northrop Frye cu a sa lucrare, The Anatomy of Criticism.

Structurată suficient de clar pentru a face evidentă linia influenței în poezia engleză și americană, cu o mulțime de citate provocante, anecdote sau paragrafe autobiografice, cartea îi este dedicată în mare parte (2/3) lui Shakespeare, urmat de Whitman. Deși restul volumului se concentrează pe alți 30 de scriitori, mereu apar trimiteri la cei doi. Pentru el Shakespeare e fondatorul, un fel de Dumnezeu al literaturii, cel care însumează atât ce-a fost înaintea sa, cât și ceea ce i-a urmat. Citim despre influența lui Marlowe asupra lui Shakespeare, care la rândul său a influențat scriitori precum Milton sau Joyce. Despre Joyce care în Finnegan’s Wake, a fost influențat de Louis Carroll dar și Milton, Tennyson, Edward Lear. Despre influența lui Emerson asupra lui Whitman, apoi a lui Whitman asupra lui Wallace Stevens și Hart Crane, de la aceștia la Strand, Ashbery, W.S. Merwin și așa mai departe.

„To practice criticism, is to think poetically about poetic thinking.”

The Anatomy of Influence este o carte care implică răbdare și efort atât din partea autorului cât și a cititorului. Chiar dacă nu sunteți Bloomofili, adepți ai criticii sau teoriei literare, chiar dacă acest volum nu aduce foarte multe noutăți, merită citit măcar pentru nenumăratele referințe literare pe care le veți descoperi aici. Sau pentru că reprezintă o recapitulare a efortului de-o viață al acestui autor, textul pe care îl consideră cântecul său de lebădă. Pe lângă includerea câtorva poeți nemenționați anterior, noutatea constă mai degrabă în tonul melancolic, personal, și în introducerea de pasaje autobiografice (pentru că, la fel ca în cazul lui Walter Pater, pentru Bloom critica literară este singura formă civilizată de autobiografie). Nu știu cum e pentru alții care sunt mai familiari cu viața și opera lui Bloom, dar pentru mine a fost surprinzător să descopăr rolul dominant pe care Freud l-a avut în viața acestuia, să aflu că a petrecut ani și ani scriind ceea ce ar fi putut să fie un studiu gigant dedicat lui Freud și numit „Transference and Authority.” Ba chiar mai mult de atât, l-a considerat ca fiind cel mai mare eseist literar, eseist moral, un Montaigne și Emerson al secolului 20.

Eu am citit-o cu nerăbdare doar ca să ajung la partea în care îi prezintă pe Hart Crane și Mark Strand, doi poeți pe care îi descoperisem nu de multă vreme. În general, m-a impresionat mai puțin textul în sine (nefiind tocmai un fan al clasicilor) și mai mult omul care se ascunde în el, un om care susține că citește 400 de pagini pe oră și poate memora un poem de 37 versuri la prima auzire, cel care își dorește criticismul să fie (la fel ca predatul, scrisul sau cititul) nu doar umanistic, ci și uman. Mă fascinează devotamentul său literar, umorul prin care încearcă să-și mascheze propria anxietate față de ceea ce lasă în urmă și cum va fi interpretat, felul în care mă îndeamnă să meditez la ce înseamnă o viață dedicată cărților sau maniera în care acestea oferă înțelegere, o expansiune a conștiinței, fără a-ți cere să plătești prețul pentru această alterare a minții.

Author: Elena Silvana

Scriu și citesc, iar asta îmi ocupă tot timpul. Cred în anticipație și în curiozitate ca fiind cea mai pură formă de insubordonare. Nici o poveste nu poate fi spusă fără poezie. Arta nu ar trebui să fie separată de viață ca și cum ar fi prea prețioasă pentru utilizarea de zi cu zi. Poate tocmai de aceea deviza mea este: dream, create, inspire.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *