Ted Hughes. Reabilitare pe scurt

”It doesn’t fall to many men to murder a genius.”

Pe 17 august, 1930, se năștea în Yorkshire Ted Hughes, seducătorul poet câștigător al premiului  “T.S. Eliot”  și cel pe care Regina Marii Britanii l-a numit „Poetul laureat al Curții Regale“. Ceva de admirat ai putea crede dacă nu știi că a fost soțul Sylviei Plath, scandalurile în care a fost implicat, sau despre felul în care imaginea ei l-a bântuit până la ultima suflare. Mă întreb, câți l-ar mai invidia sau admira dacă ar știi tot adevărul, despre cele două soții și cei doi copii de a căror moarte a fost toată viața acuzat. E simplu să-l vezi pe Hughes ca pe o bestie. Ca orice plathofil dedicat, l-am urât și eu din prima clipă când am aflat câtă suferință i-a provocat poetei mele preferate, Sylvia Plath. Furia s-a amplificat după vizionarea filmului care le-a adus povestea pe ecrane, continuând să fie alimentată de fiecare detaliu pe care îl descopeream despre ei. Poate că a fost într-adevăr un bărbat laș, prea orgolios și iresponsabil, cu prea puțină empatie, cedând în fața chemărilor trupești ori de câte ori o femeie i se arunca în brațe. Nu avea dreptul să distrugă jurnalele Sylviei, să manipuleze adevărul după cum îi era mai profitabil. Și reproșurile ar putea continua….

“What’s writing really about? It’s about trying to take fuller possession of the reality of your life.” 

Dar Ted Hughes a fost mai mult de atât. A trebuit să citesc mii de pagini, să mă documentez și să aflu părerea fiecărei persoane care l-a cunoscut. Abia atunci am înțeles că, dincolo de toate evidentele slăbiciuni, se afla un om simplu care și-a iubit și admirat mereu soția, doar că… nu a știut să-i facă față, să o înțeleagă și să-i ofere sprijin. Probabil că Sylvia Plath ar fi fost prea mult pentru oricine  (sau nu și pentru Richard Sassoon?), era imprevizibilă și de nestăvilit, ca o adevărată forță a naturii.

 

Sylvia Plath și Ted Hughes erau doi oameni total diferiți, însă uniți de același ideal: poezia. Metafore împărtășite, subiectivități contradictorii, personalități puternice. Erau tineri, încăpățânați și liberi. Aveau o grămadă de lucruri să-și spună și o lume întreagă de schimbat împreună. Așadar, s-au îndrăgostit, s-au certat necontenit, s-au iubit cu pasiune și ardoare, au spus și au făcut lucruri pe care le-au regretat amarnic mai târziu, s-au iertat unul pe altul și pe ei înșiși, toate prin cuvinte. Cuvintele erau motivul lor personal de mândrie, unealta prin care s-au creat și anihilat unul pe altul.

“That’s the paradox: the only time most people feel alive is when they’re suffering, when something overwhelms their ordinary, careful armour, and the naked child is flung out onto the world. That’s why the things that are worst to undergo are best to remember. But when that child gets buried away under their adaptive and protective shells—he becomes one of the walking dead, a monster.” 

În încercarea de a mă pune în locul lui, mi s-a părut cutremurător felul în care trebuie să se fi simțit uneori. Talentul și moartea Sylviei au făcut ca orice realizare a sa să pălească în ochii tuturor. Deși trecuseră zeci de ani de când soția sa nu mai trăia, totul era în continuare despre ea. Prea puțin le păsa altora despre munca și bunăstarea lui, orice interviu cu el se transforma într-unul despre ea. Abia ultimul volum, publicat cu puțin timp înainte de moarte, i-a readus gloria vânzându-se în peste 500.000 de exemplare. Dar și această carte era tot despre Sylvia, se numea “Birthday Letters” și conținea poeme în care vorbea despre complexitatea relației lor.

Puțini știu cât timp și efort a investit Ted în anii ’60-’70, la traducerea și promovarea unor poeți est-europeni, dintre care unii erau cenzurați în propria țară (cele mai reușite fiind considerate traducerile din Amichai și Pilinszky). I-a mai tradus pe Ovidiu, Euripide, Seneca și Rancine, dar și pe poetul sârbo-român Vasko Popa.

“The only calibration that counts is how much heart people invest, how much they ignore their fears of being hurt or caught out or humiliated. And the only thing people regret is that they didn’t live boldly enough, that they didn’t invest enough heart, didn’t love enough. Nothing else really counts at all.”

Elizabeth Sigmund, una dintre puținele persoane imparțiale când vine vorba despre controversatul cuplu de poeți Sylvia-Ted, mărturisea într-un interviu că el era “… Weak and stupid. But there was something about him that did fascinate people. Especially women. He was the most attractive man I’ve ever seen – I didn’t feel it myself, but I saw the attraction. I saw it because I observed it.”

Cea mai interesantă mențiune este cea descoperită recent în cartea Ericăi Jong, în care aceasta relatează o scurtă întâlnire cu Ted. Pentru mine, cunoscând biografia acestor doi mari seducători, simplul fapt că Ted s-a rezumat la a flirta cu Erica (pe care mi-o și imaginez cu sexualitatea ei debordantă și lipsa de prejudecăți, cum îl provoca) e o dovadă suficientă a faptului că reputația pe care o avea era o exagerare:

 He was fiercely sexy, with a vampirish, warlock appeal. He hulked. He was tall and his shoulders were broad. His hair fell against his broad forehead. He had a square jaw and an intense gaze and he reeked of virility. Moreover, he knew how irresistible he was in the Heathcliff fashion, and he did the wildman-from-the-moors thing on me full force when we met. He was a born seducer and only my terror of Sylvia’s ghost kept me from being seduced.

I remember sitting across a bar table with Ted and his friend Luke while Ted put the poetic moves on me. Knowing I’d want an autographed book, he snatched my copy of Crow and drew, on the title page, a lecherous snake climbing an Edenic tree. “To Erica, a beautiful Surprise,” he scribbled flirtatiously, as he must have done with every woman he met. You could inhale the man’s pheromones across the table — this stink of masculinity and musk that must have worked on countless girls. His eyes held you in his gaze as if you were the only person on the planet. The only other man I’ve met who had such intensity was Ingmar Bergman, another born seducer — in the gloomy northern style. Are these men from the cold and gloomy north so sexy because they taunt you with the promise of sex that can melt icebergs? Or is it the intensity of genius that attracts? Genius is a strong aphrodisiac.

I have treasured Ted’s inscription for years and wished we had f——-. But Hughes’s flirtations were legendary. Since his death, from cancer in 1998, dozens of women have come forward to claim that he was their secret lover. Perhaps I was lucky the flirtation was never consummated. At least that way I could keep him as my secret demon.

Author: Elena Silvana

Scriu și citesc, iar asta îmi ocupă tot timpul. Cred în anticipație și în curiozitate ca fiind cea mai pură formă de insubordonare. Nici o poveste nu poate fi spusă fără poezie. Arta nu ar trebui să fie separată de viață ca și cum ar fi prea prețioasă pentru utilizarea de zi cu zi. Poate tocmai de aceea deviza mea este: dream, create, inspire.

1 thought on “Ted Hughes. Reabilitare pe scurt”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *