Viaţa, între sosiri şi plecări

fly

Nu putem sta locului. De plăcere, de nevoie, din întâmplare sau după planificări amănunţite, pornim grăbiţi la drum să găsim fericirea care e mereu în altă parte. Avem indicatoare, hărţi, gps-uri spre unde ne dorim să ajungem, poposim puţin, ne plictisim sau ne-ntristăm şi-apoi ne îndreptăm altundeva. Ne aşteptăm ca geografia să îşi facă datoria conform proverbului „schimbi locul, schimbi norocul”, dar ne trezim că ne împiedicăm tot de noi, oriunde am ajunge.

Din destinaţie în destinaţie, rătăcindu-ne în direcţii greşite, ne lovim de parapetul aşteptărilor noastre, ne împiedicăm de câte o pietricică de destin şi apoi zăbovim istoviţi să privim cerul, acelaşi deasupra tuturor orizonturilor. Ni se face dor să plecăm mai departe, dor să ne întoarcem.

Viaţa noastră seamănă cu un terminal de sosiri, plecări şi aşteptări, a cărui condică de sugestii şi reclamaţii e plină de plângeri ale călătorilor nemulţumiţi. Aşteptăm uneori trenuri sufleteşti şi profesionale care nu mai vin, dar pentru că tot trebuie să ajungem undeva, ne agăţăm de marfarul care se opinteşte în dreptul nostru, ne înghesuim în compartimente de viaţă cu oameni care ne enervează cumplit, dar de care ni se face dor când trebuie să ne despărţim, stăm mai mereu pe câte un peron şi purtăm după noi bagajul poveştilor noastre.

Asta a descoperit Alain de Botton după o săptămână de rezidenţă la aeroportul Heathrow, din Londra. Că oamenii îşi liniştesc sufletele punându-şi corpurile în mişcare, că un orar de zboruri îţi poate frânge inima sau ţi-o reîntregeşte, că ritmul vieţii este dat de cei care vin şi care pleacă dintre noi, de lângă noi. Către un cer pe care îl vedem sau care e prea sus. Continue reading “Viaţa, între sosiri şi plecări”

Fiecare om este o poveste

Oliver Sacks

Există oameni care „trezesc”, oameni care iau minţile, conştiinţele şi atitudinile aţipite, le curăţă de rugina corozivă a obişnuinţei, a comodităţii şi le redau prezenţa, forţa de a fi. De cele mai multe ori, ne împiedicăm de propriile noastre bariere de frici, nesiguranţe, prejudecăţi şi ajungem să ne convingem că sunt, de fapt, ziduri ridicate de viaţă, asistând pasivi la înălţarea lor dincolo de putinţa noastră de escaladare interioară.

Asta pentru a nu ne învinovăţi, pentru a nu ne gândi prea mult la uşile pe care le închidem, în timp ce vorbim despre libertatea coliviilor de sticlă pe care ni le construim – din care vedem lumea, dar fără a o lăsa să ne atingă.

Avem nevoie de ceilalţi pentru a fi întregi, nu este de-ajuns doar să-i privim, trebuie să-i întâlnim, să-i înţelegem şi să creştem împreună. Câtă vreme avem puterea să întindem o mână care să ceară ajutorul sau să ofere alinarea înseamnă că suntem încă în jocul ăsta de-a viaţa şi că putem schimba finalul poveştii.

Suntem norocoşi că putem alege între viaţă şi letargie, între a trăi în vis şi a ne trăi visurile, că putem descuia singuri porţile către oameni, că putem lăsa să intre lumina şi întunericul, că putem simţi frigul şi căldura şi că putem fi… Pentru unii oameni, această alegere nu există. Sunt captivii minţilor lor şi despre ei a vorbit poetul-neurolog Oliver Sacks în cartea de întâmplări din universul copleşitor al creierului uman – The Man Who Mistook His Wife for a Hat. Continue reading “Fiecare om este o poveste”