Regret, am curaj şi mă tem…

jung

Cred că doar Edith Piaf nu a regretat nimic. Deşi ascultând-o, chiar fără a şti nimic din viaţa-i complicată, poţi simţi aspra nostalgie, melancolia crudă şi o tristeţe care inundă şi cele mai senine suflete. De fapt, probabil nu a vrut să le dea regretelor avantajul la pauză, ci le-a înfruntat din mijlocul terenului de viaţă / luptă. Pentru că cel mai greu este să îţi păstrezi cumpătul în faţa propriilor slăbiciuni, să-ţi domoleşti fricile şi să-ţi antrenezi emoţiile pentru cauze mai bune. Prăbuşirea sinelui şi autodistrugerea nu se numără printre ele.

Din cauza faptului că mesajele negative ajung la creier mult mai uşor, prin intermediul porumbeilor sinaptici şi se fixează cu dublu-adeziv de mintea noastră, obligându-ne să jucăm în scenarii apocaliptice doar pentru că am răsturnat un pahar cu apă,  fericirea pare o destinaţie turistică exclusivistă.

Ce dacă acum nu mai trebuie să ne baricadăm în peşteri, întrebându-ne dacă Tyrannosaurus rex o să ia masa în oraş şi dacă suntem în meniu? Panica de a nu rezolva ceva la muncă, de a nu răspunde cum trebuie la un sondaj sau de a amesteca rufele colorate cu cele albe ne face să ne pierdem cu firea şi să ne pregătim pentru luptă sau fugă. Doar că fugim de noi şi încercăm să ne întrecem.

Scriitorii motivaţionali sunt, de obicei, aceia care încearcă să ne convingă să privim pe fereastra vieţilor noastre, să evaluăm corect ameninţările, oportunităţile şi să ne dăm seama dacă ne confecţionăm propriii demoni sau dacă, într-adevăr, întâlnim obstacole exterioare de netrecut. Sunt cărţi care-ţi spun că nu ai ce recorduri să baţi atunci când drumul pe care l-ai ales este o bandă de alergare. Eşti epuizat, obosit, pierdut, fără energie şi… totuşi, rămâi în acelaşi loc de unde ai plecat. E nevoie de cineva care să te desprindă de blocajele obişnuinţei şi să îţi arate o altă cale.

O astfel de carte este Rising Strong, a lui Brené Brown, despre provocările care ne testează limitele, despre eşecurile care ne taie răsuflarea, despre curajul de a te ridica şi, mai ales, despre cât de important este să fii prezent în propria viaţă, pentru a schimba finalul poveştii (sau măcar următoarele capitole). Continue reading “Regret, am curaj şi mă tem…”

De ce nu vor femeile copii

Ne-am făcut un obicei din a ne uita în grădina vecinului. Discutăm şi judecăm alegerile celorlalţi, iar dacă acestea nu sunt conforme concepţiilor noastre, invariabil cele mai bune, ne revoltăm întotdeauna împotriva lor. E o modă să critici şi să vorbeşti în necunoştinţă de cauză, iar nevoia unor oameni de a se auzi vorbind şi a emite o părere, mai ales atunci când este limpede că nu au una solidă şi fundamentată, este de-a dreptul maladivă.

Arătăm cu degetul, în ultimul timp, femei care şi-au exprimat alegerea de a nu avea copii. Cel mai la îndemână sunt vedetele, nu puţine, puse la zid din cauza unor opţiuni de viaţă care nu respectă norma, dar cărora nu ar trebui să le contestăm valabilitatea. Multe dintre ele au rămas ferme poziţii şi au servit răspunsuri din cele mai inteligente. Preferata mea, Gloria Steinem, feminista de peste 80 de ani, a spus în 2011 în cadrul unei emisiuni populare din SUA: “Nu toţi oamenii care au uter ar trebui să aibă copii, aşa cum nu toţi oamenii care au corzi vocale ar trebui să fie cântăreţi de operă”.

În ochii societăţii, feminitatea este strict legată de maternitate, iar de la o anumită vârstă, femeile resimt o adevărată presiune în a procrea cât mai repede. Noi toate am simţit la un moment dat privirile piezişe, întrebările rugătoare, şuierăturile dezaprobatoare: “Când?”

Continue reading “De ce nu vor femeile copii”