Avem nevoie de dragoste şi de… banalitate

 

happ

Uneori obosim să ne răzvrătim împotriva bucuriilor banale, a fericirilor mărunte şi acceptăm stingheri emoţiile-clişeu. Atunci îndrăznim să ne simţim la fel ca alţii, renunţând la banderola de „cel special”, măcar pentru câteva clipe. Şi nu ne e deloc rău. Muzicianul britanic Jarvis Cocker vorbeşte într-un cântec despre faptul că oamenii par să aibă nevoie de complicaţii în vieţile lor şi că, atunci când nu au de vindecat rănile unei copilării grele, în care au fost traumatizaţi de părinţii lor sau de condiţiile în care au crescut, dezvoltă dependenţe şi inventează singuri suferinţe care să-i ajute să-şi cultive o personalitate.

Se pare că dacă nu mergi permanent cu un norişor cenuşiu deasupra capului, cu un vortex de griji ale umanităţii sub picioare şi dacă nu eşti personificarea plină de voie-bună şi umor a atmosferei colorate din „Corbul” lui Edgar Allan Poe n-ai cum să fii profund, complex… Una peste alta, nu ai cum să fii un stâlp de bază al societăţii, dacă nu-ţi petreci majoritatea timpului încruntându-te la nimicnicia vieţii. Aşa că postările cu pisici şi căni de cafea pot să-ţi strice reputaţia, în orice moment.

Eu cred că avem nevoie să ne amintim din când în când că „binele învinge”, că după orice noapte grea răsare soarele (chiar dacă nu-l poţi vedea din cauza ceţii), că dacă zâmbim lumea întreagă ne va zâmbi, că răsplata vine după faptă şi că un gând bun e primul pas spre fericire. Nu de alta, dar chiar dacă ne-am săturat de toate aceste manifeste ale optimistului anonim, nu e ca şi cum am fi învăţat ceva din ele. Pur şi simplu, sunt vitrine cu îndemnuri pe lângă care trecem fără a cumpăra nimic şi ni se pare agasant să primim mereu aceleaşi oferte prêt-à-porter, când ni se pare că viaţa noastră ar trebui să fie mai haute-couture. Nu dintr-un motiv anume, ci doar pentru a fi diferită.

Probabil că de-asta sunt şi atât de multe cărţi motivaţionale, inspiraţionale, care să te ajute să te ajuţi. Trebuie să citim mult înainte să aplicăm măcar puţin din toate, pentru că ne lăsăm greu convinşi de faptul că simplitatea, generozitatea, bucuria de a trăi, toleranţa şi… banalitatea ar putea fi soluţia. Şi totuşi…

Oprah Winfrey a mărturisit cândva că o astfel de carte i-a transformat viaţa, arătându-i că „miracolele sunt doar o schimbare de perspectivă”. Este vorba despre A Return To Love (linkul duce către CD-ul versiunea audio a cărţii) a lui Marianne Williamson. Continue reading “Avem nevoie de dragoste şi de… banalitate”

Micile victorii uriaşe

Vacanţa mult visată. Jobul pentru care te-ai pregătit toată viaţa. Iubirea pe care o aştepţi de pe vremea poveştilor cu Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene. Fericirea promisă celor buni. Sunt marile speranţe pe care le prindem straşnic de panourile minţilor şi sufletelor noastre, privind timid către ele din când în când, ca pentru a le face să se împlinească mai repede.

În timpul ăsta, viaţa se întâmplă, iar noi suntem încă încurcaţi în maldărul de planuri importante, în care e greu să sortezi culorile priorităţilor. Tot aşteptăm: ocazii speciale, evenimente, întâlniri decisive, semne pe care să le descifrăm, oricât ne-ar da viaţa de înţeles că nu întotdeauna lucrurile sunt menite să se întâmple într-un anumit fel. Şi că, de foarte multe ori, o realizare importantă lasă în urmă suferinţe, dezamăgiri şi tristeţi mai mari decât o serie de eşecuri mărunte.

În Little Victories: Perfect Rules for Imperfect Living, Jason Gay încearcă să descâlcească mecanismele întortocheate ale minţii noastre, cele care ne fac să ne dorim mereu altceva şi să nu apreciem suficient ceea ce deja avem. Clarificând, încă din introducere, că această carte nu-i va face pe cititorii săi să aibă abdomenul perfect, să slăbească dintr-o singură lectură vreo 20 de kg, să se îmbogăţească sau să găsească fericirea absolută, Jason Gay  (editor la Wallstret Journal) ne propune să redescoperim viaţa prin intermediul micilor victorii de fiecare zi. Cele pentru care nu primim diplome sau cine ştie ce recunoaştere, dar care ne ajută să mergem mai departe zâmbind. Pentru că nu ştim ce urmează şi, totuşi, ne încăpăţânăm să rămânem în picioare… Continue reading “Micile victorii uriaşe”

Eu: work in progress

I Could Do Anything If I Only Knew What It Was:  How to Discover What You Really Want and How to Get It
Prea puţin timp, prea multe opţiuni. Mult prea multe alegeri într-o singură viaţă: ştim cum să facem lucrurile, dar nu ştim mereu ce avem de făcut. Când eram mici şi cineva ne întreba ce vrem să ne facem când o să fim oameni mari, răspunsurile veneau aproape de la sine: doctori, poliţişti, învăţători, vânzători, şoferi, mămici, tătici şi… musafiri populau lumea de aspiraţii profesionale a celor mai mulţi dintre noi. Când am crescut însă, lucrurile nu au mai fost la fel de simple. Aşteptările celorlalţi, pasiunile noastre, presiunea socială, grija pentru viitor, stabilitate şi siguranţă – toate astea au început să construiască drumuri în noi, fără a conduce, de fiecare dată, la o intersecţie bine semnalizată.

Aşa că, de multe ori am pornit într-o direcţie, fără a şti dacă am luat hotărârea bună, sperând că ni se va lumina calea, odată ce noile experienţe ne vor deveni ghizi de călătorie. Însă viaţa nu se înghesuie să ofere multe momente „Evrika!”, prin urmare trebuie să ne găsim sensul în ceea ce facem, nu în rezultatul acţiunilor noastre.

Oricum, orice ai face, nu ai cum să nu te gândeşti că ai ratat ceva, că, deşi ai luat hotărârea raţională, poate ar fi fost mai bine să îţi asculţi inima: şi ce dacă pictura în zahăr topit nu îţi garantează liniştea financiară, poate că e mai bine decât să îţi sufoci sufletul sub mormane de hârtii. Doar că nici visurile după care alergi nu îţi aduc mereu libertatea de care ai nevoie, pentru că realitatea nu e întotdeauna un concurs de talente sau, cel puţin, nu unul la care toţi cei care participă sunt câştigători.
Continue reading “Eu: work in progress”

Viața este… definiție deschisă

Câteodată avem nevoie de un sfat. De cele mai multe ori, pentru a auzi de la alții ceea ce noi nu îndrăznim să ne spunem, deși simțim, pentru a-i face pe alții vocea neliniștilor și speranțelor noastre. Așa că ne îndreptăm spre cei în care avem încredere, care ne vorbesc în feluri pe care doar noi le putem pricepe și care ne îndreaptă spre rosturile pe care le-am rătăcit. Și mai dăm o pagină…

Cărțile rămân acolo după ce lumea își închide ușile. Ne ghemuim într-o poveste și, întâlnindu-i pe alții, ne regăsim pe noi. Ne recunoaștem în dilemele, nesăbuințele, înfrângerile și credințele unor personaje din Anglia victoriană sau dintr-o galaxie îndepărtată, le urmărim probele și ne testăm propriul curaj, atunci când ei luptă pentru o bucată de adevăr. Poate fi al nostru, într-o altă formă, într-un alt sens, într-o altă realitate.

Sau poate fi doar șansa descoperirii celuilalt, a deschiderii către alte moduri de gândire, atitudini, istorii personale și aspirații. Și de a accepta că fiecare dintre noi își caută visurile risipite prin praful unui drum prea bătătorit.

Viața este… cu aceste cuvinte ar putea începe cam 7 miliarde de definiții, dar și de întrebări. Și toate ar fi de necontestat, pentru că nu există răspunsuri închise sau interogații atotcuprinzătoare.
Continue reading “Viața este… definiție deschisă”

Puterea celor care tac, într-o lume care vorbeşte neîncetat

„Fă-ţi vocea auzită!”, „Spune-ţi punctul de vedere!”, „Nu-i lăsa pe alţii să vorbească în numele tău!”. De câte ori nu auzim asta, în fiecare zi? Tot felul de îndemnuri care aproape te fac să crezi că singurul moment potrivit să-ţi ţii gura închisă e atunci când e vreo muscă şăgalnică prin apropiere (şi asta doar dacă dormi). Lumea sporovăieşte încontinuu, strigă, face valuri sonore care înghit orice acţiune înainte ca ea să se depărteze de mal, iar neadeziunea la un cor de voci sau altul e considerată o laşitate.

Tăcerea nu mai e demult de aur, trebuie să vorbeşti, indiferent dacă ai sau nu ce spune, pentru că se pare că avem mare nevoie să ne auzim amplificată fiecare idee, chiar şi pe cele meteoric rătăcite prin minţile noastre. E un semn că încă mai trăim, în vreme ce liniştea, deşi poate însemna adunarea de informaţii, răgaz pentru luarea unei hotărâri cumpănite, decantarea posibilităţilor, e considerată, de fapt, neimplicare, retragere, abandon.  Nu contează dacă ai înţeles ceva, important e să-ţi exprimi cât mai repede părerea despre orice lucru.

Continue reading “Puterea celor care tac, într-o lume care vorbeşte neîncetat”

Karma killer

Mulţi dintre noi au în viaţa lor cel puţin un om pentru care, oricât de mult şi-ar dori să conteze, nu reuşesc să simtă asta. Dar se încăpăţânează, iar dorinţa de a-i câştiga acestui om-soclu afecţiunea se transformă într-o competiţie à la Fort Boyard, în care cea mai mică greşeală te poate trimite direct în temniţa autoculpabilizării. Aşa că, negăm semnele, facem eforturi să tragem de lacăte, deschidem ferestre care dau către alte ziduri, trecem peste obstacole care ne aruncă într-un şanţ înfundat.

Există mai mereu acel cineva (în viaţa personală sau profesională) pentru care nu eşti suficient de bun, de frumos, de deştept, de ordonat, de priceput, de important şi pentru care te străduieşti în neştire să fabrici dovezi care să-i demonstreze contrariul. Asta deşi ţi-a tot arătat că, dintru început, consideră toate probatoriile ca fiind neconvingătoare sau irelevante.

Această fascinaţie periculoasă pentru demontarea imposibilului te poate face să crezi că următorul pas este cel care-ţi va aduce aprecierea, înţelegerea, sprijinul, pasul care-i va deschide celuilalt ochii către tine. Doar că e nevoie şi de următorul pas, de următorul, de următorul… Şi insişti, cu determinarea unui căutător de apă într-un munte de stâncă, ignorând avalanşa de pietre care se rostogolesc înspre tine, tot sperând într-un izvor care va ţâşni din te miri ce gest şi îţi va astâmpăra setea.

Continue reading “Karma killer”

Ţine-mă strâns

Lumea goneşte aiuritor în jurul nostru. Ne trezim, aproape fără să ne dăm seama, luaţi pe sus de o tornadă de urgenţe, obligaţii, termene limită, lucruri de făcut, liste peste liste peste liste peste liste. Şi, asemenea lui Dorothy, vedem Kansasul personal dispărând în zare, în timp de noi strângem în braţe un Toto de panici, nelinişti, nesiguranţe, proiecte neterminate şi promisiuni încălcate.

Dar pentru ca toată această aventură în ţara lui „To Do” să se transforme într-o călătorie de aflare a minţii, sufletului şi curajului, avem nevoie de ceva care să ne ancoreze, pentru ca zborul să ne poarte, în cele din urmă, acasă, spre noi.

Iubirea este cea mai mare forţă (ne)dirijabilă, care ne ajută să ne înălţăm în siguranţă, alimentându-ne focurile încrederii, şi apoi să coborâm către rădăcinile noastre.

Dar ce se întâmplă atunci când, plutind prin viaţă, acolo unde aerul se rarefiază şi ne descoperim singuri printre înălţimi, începem să ne îndoim de rezistenţa firelor care ne leagă de pământ?
Continue reading “Ţine-mă strâns”

Ajută-mă să te ajut

De la primele pagini din “The Idiot Factor”, credeam că am devenit deodată extraordinar de conştientă de toate erorile de gândire de care mă împiedicasem până atunci. Şi asta îmi era suficient. Larry Winget nu-şi menajează publicul, nu-şi îmbracă vorbele în învelişuri siropoase, care să te facă să metabolizezi mai uşor verdictele lui severe. Tocmai această abordare dură şi întrucâtva cinică te poate păcăli să crezi că, doar prin lectură, participi (pasiv) la un proces major de transformare, din care vei ieşi mai puternic, mai decis, mai pregătit pentru succes şi… mai puţin idiot.

Ceea ce, până la urmă, e un rezultat destul de bun pentru o seară în care te-ai ghemuit confortabil în fotoliul tău preferat, pregătit să-ţi schimbi viaţa în oricâţi paşi (de lectură) sunt necesari. Continue reading “Ajută-mă să te ajut”

Cum să scrii o carte sau The Snowflake Method

Randy Ingermanson şi-a dorit întotdeauna să scrie o carte. În copilărie citea foarte mult însă avea înclinaţii spre partea teoretică, excelând la materii precum matematică, fizică, istorie. Acestea l-au urmărit inclusiv până în facultate, obţinând doctoratul în fizică teoretică.

Apoi, ceva ciudat s-a întâmplat. Imboldul de a scrie a reapărut şi, cu toate că nu este de aşteptat de la un fizician să scrie ficţiune, inevitabilul s-a produs. După zece ani de practică, a reuşit să publice roadele muncii sale şi să intre în comunitatea autorilor apreciaţi.

Ceea ce aduce Randy Ingermanson în plus şi îl diferenţiază de ceilalţi autori este că a împărtăşit cu cititorii săi o metodă proprie și ingenioasă de a schiţa o carte – înainte de a începe să o scrii: un plan. The Snowflake Method. Paşii sunt simpli şi logici, aşa cum doar un om de ştiinţă îi poate concepe, şi uşor de urmat. Continue reading “Cum să scrii o carte sau The Snowflake Method”

Personal. Pasiunile și relaxarea ta

Am auzit că una dintre cele mai bune lucruri pe care poți să le faci în viața este să îți faci timp pentru tine. Timpul este cel mai prețios ‘bun’ pe care îl avem și care nu poate fi recuperat ci doar pierdut. Știm, e complicat, ești mereu ocupat și prioritățile nu așteaptă niciodată.

Însă, trebuie să știi că nevoia de deconectare este resimțită constant de corpul și mintea ta, ‘timpul cu tine’ te poate ajuta să faci toate lucrurile mai bine, să ai mai multă răbdare, să fii mai implicat,  nu fii niciodată deprimat și mai ales să fii mai fericit.

Ficțiune

Cooking

Modă

Continue reading “Personal. Pasiunile și relaxarea ta”