Mânia unei prea mari iubiri

“O inimă care sângerează este o inimă care bate”, spune un cântec al irlandezilor de la U2. Câtă vreme ne putem revolta, nu are cum să fie prea târziu. Câtă vreme nu suntem “comfortably numb” mai avem o şansă de a schimba ceva în noi şi-n lumea care se (de)construieşte în jurul nostru. Doar că trebuie să fim atenţi să nu amorţim în durerile noastre şi să descoperim că ne e mai uşor să acceptăm inerţia căderii decât stângăciile încercărilor crunte de a ne ridica sau măcar de a ne târî spre ceva care contează.Şi nu e vorba despre un protest public, ci de unul interior, la care să participe energiile, oboselile, idealurile şi prăbuşirile noastre, dar care să militeze cauza “mai binelui” întregii omeniri. Aceea de a îndrăzni să creadă, să spere, să trăiască frumos. Pentru că merităm, aşa cum zice şi reclama…Unele cărţi par scrise pentru a ne trezi din aţipeala asta cu care străbatem lumea. Adeseori ne fabricăm realităţi de butaforie, pe care le pictăm în culorile neştiinţei noastre voite şi în care ne jucăm apoi de-a viaţa, împreună cu alţii care înlocuiesc mohorârile de noiembrie cu norişori pufoşi roz. Iar apoi confundăm intenţionat graniţele dintre lumea imaginată şi cea concretă. Mulţi numesc asta rezistenţă în faţa urâtului, dar este doar o formă de evadare… Necesară poate, pentru că tot ce ni se întâmplă e complicat de îndurat, dar tot evadare. Continue reading “Mânia unei prea mari iubiri”