Eroii de lângă noi

Poate că Blanche DuBois, din A Streetcar Named Desire, avea dreptate şi tot ce ne trebuie este un strop de bunătate din partea străinilor. Pentru a nu ne pierde încrederea în lume şi ale sale. Puţină generozitate cu siguranţă nu a făcut rău nimănui…  dimpotrivă, a ancorat speranţe în pământul ăsta greu de lucrat al realităţii.

Avem nevoie de modele, de oameni-hotar, de rădăcini şi de ochi ridicaţi spre cer. Avem nevoie să fim atenţi la cei care inspiră fără a instrui, la cei care animă fără a zdruncina, la cei care motivează fără a împinge de la spate, la cei care încep prin a se schimba pe ei înşişi, înainte să deşurubeze mecanismele vieţii şi să le predea altora lecţii de transformare în 10 paşi şi-un status.

Ne încurcăm în cuvinte care ambalează faptele după cum ne vine mai uşor, şi ne convingem că dacă spunem un lucru e ca şi cum l-am făcut pe jumătate.

Doar că, în faţa unei lumi care şi-a pierdut cumpătul, cuvintele devin zgomot de fond. Ăsta e momentul în care avem cea mai mare nevoie de eroi. Însă nu dintre-aceia care se prefac din roboţi în maşini, apoi în păienjeni sau reporteri zburători la Daily Planet. Ci de cei buni din noi…

Gândindu-se la realitatea pe care o au de desluşit copiii lui, Jonas şi Lila, atunci când vor creşte, Brad Meltzer, unul dintre cei mai cunoscuţi autori de thriller-uri şi cărţi de suspans din lume (The Inner Circle, The Zero Game, The Book of Lies etc.), s-a gândit ce sfaturi le poate da celor mici. Cum să-i facă să priceapă dezordinea, răsturnările, suferinţa, dar şi frumuseţea vieţii, cum le-ar putea vorbi despre felul în care ei pot îndrepta neajunsurile. Aşa că le-a dedicat două volume despre oameni simpli care au făcut lucruri extraordinare: Heroes for My Son şi Heroes for My Daughter.
Continue reading “Eroii de lângă noi”

Micile victorii uriaşe

Vacanţa mult visată. Jobul pentru care te-ai pregătit toată viaţa. Iubirea pe care o aştepţi de pe vremea poveştilor cu Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene. Fericirea promisă celor buni. Sunt marile speranţe pe care le prindem straşnic de panourile minţilor şi sufletelor noastre, privind timid către ele din când în când, ca pentru a le face să se împlinească mai repede.

În timpul ăsta, viaţa se întâmplă, iar noi suntem încă încurcaţi în maldărul de planuri importante, în care e greu să sortezi culorile priorităţilor. Tot aşteptăm: ocazii speciale, evenimente, întâlniri decisive, semne pe care să le descifrăm, oricât ne-ar da viaţa de înţeles că nu întotdeauna lucrurile sunt menite să se întâmple într-un anumit fel. Şi că, de foarte multe ori, o realizare importantă lasă în urmă suferinţe, dezamăgiri şi tristeţi mai mari decât o serie de eşecuri mărunte.

În Little Victories: Perfect Rules for Imperfect Living, Jason Gay încearcă să descâlcească mecanismele întortocheate ale minţii noastre, cele care ne fac să ne dorim mereu altceva şi să nu apreciem suficient ceea ce deja avem. Clarificând, încă din introducere, că această carte nu-i va face pe cititorii săi să aibă abdomenul perfect, să slăbească dintr-o singură lectură vreo 20 de kg, să se îmbogăţească sau să găsească fericirea absolută, Jason Gay  (editor la Wallstret Journal) ne propune să redescoperim viaţa prin intermediul micilor victorii de fiecare zi. Cele pentru care nu primim diplome sau cine ştie ce recunoaştere, dar care ne ajută să mergem mai departe zâmbind. Pentru că nu ştim ce urmează şi, totuşi, ne încăpăţânăm să rămânem în picioare… Continue reading “Micile victorii uriaşe”

Vreau să-mi spun o poveste

Poți să dai Play, să asculți și să citești în același timp? Are you that smart…?

Când privim lumea, ne privim tot pe noi, vedem ceea ce suntem pregătiţi să vedem, ne lăsăm convinşi de certitudinile pe care le aveam deja. Foarte greu permitem neprevăzutului să treacă de filtrele (aparent) raţionale pe care le fixăm în jurul realităţii noastre şi atunci încercăm cumva să-l descotorosim de panica surprizei şi să-l integrăm în rosturile fiecărei zile.

Cauză =>Efect . Asta face viaţa suportabilă – convingerea că nimic nu este întâmplător. Aşa că decodăm toate abaterile de la normă până descoperim resorturile aproape invizibile care îşi găsesc justificarea în planul nostru de funcţionare. Pentru că atunci când eşti convins de ceva este destul de simplu să găseşti dovezile care să-ţi argumenteze demonstraţia. Verdict: ficţiune…

Avem nevoie de algoritmi, să ştim că urmând anumiţi paşi vom obţine rezultatele aşteptate, că ceea ce ni se întâmplă nu este doar o loterie. Prin urmare, ne construim castele de nisip din experienţe validate, (re)confirmate şi pe ele ne bazăm sisteme arborescente de valori, convingeri şi siguranţe. Şi începem să ne spunem poveşti…

Ceea ce este minunat, atâta vreme cât conştientizăm că este doar o iluzie căreia alegem să îi cedăm şi că realitatea nu are datoria de a se ridica la înălţimea standardelor noastre fictive, spune jurnalistul David McRaney în cartea sa de psihologie populară neconvenţională You Are Not So Smart: Why You Have Too Many Facebook Friends, Why Your Memory Is Mostly Fiction and 46 Other Ways You’re Deluding Yourself. Continue reading “Vreau să-mi spun o poveste”