Succesul de a renunţa

the dip

Oamenii se simt aproape obligaţi să-ţi spună, atunci când eşti blocat într-un proiect care nu-ţi mai face nici o plăcere, nu te mai entuziasmează, nu-ţi mai dă vreun sens: „Ai muncit atât de mult pentru asta, nu poţi să renunţi când ai ajuns atât de departe. Gândeşte-te la tot efortul, la toată energia consumată”.

Încearcă, de fapt, să îţi transmită că să renunţi la ceva ce pur şi simplu nu-ţi mai aduce nici o bucurie e o laşitate; îţi place, nu-ţi place, trebuie să duci până la capăt tot ceea ce ai început. Chiar dacă poate ai greşit din start direcţia şi nu vezi care e rostul să înaintezi spre finlandezul orăşel Uusikaupunki, dacă îţi dai seama, fie şi la mijlocul drumului, că ţi-ar prinde mai bine o baie de soare în Baia de Sancho, din Fernando de Noronha, Brazilia. Rostul e că aşa se face, în viaţă şi-n topografie…

Dar poate e o dovadă mai mare de curaj să recunoşti că ai greşit, pornind pe calea asta care nu era a ta, şi să rişti totul într-o nouă încercare, decât să rămâi letargic şi amorţit, captiv într-o poveste pe care o vor alţii pentru tine. Adesea, renunţarea e o formă de protest contra unor reguli stabilite în timpul jocului şi în care ai libertatea să nu crezi.

E-adevărat că uneori e cazul să rămânem în proiecte ce par în impas, să depăşim obstacolele şi să demascăm morile de vânt. Pentru că poate doar am obosit puţin, dar expediţia în care am pornit cu viaţa noastră este ceea ce ne-am dorit. Însă a abandona o luptă care nu-ţi mai aparţine nu înseamnă o înfrângere, ci că îţi oferi şansa de a câştiga în altă parte.

În The Dip, Seth Godin se joacă din nou cu tot felul de afirmaţii absolute pe care le facem despre vieţile noastre: „trebuie să..”, „voi reuşi doar dacă…”, „oricât de greu mi-ar fi, nu o să renunţ”, le răstoarnă şi le preface, până devin relative. Ca om căruia îi vine aproape în fiecare zi să renunţe la tot, în această carte încearcă să pună, în stilul lui ironic, isteţ şi amuzant, întrebările care îl/ne lămuresc dacă e cazul să mergem mai departe pe acelaşi drum sau să ne întoarcem la intersecţia de mai devreme şi să alegem o altă rută. Răspunsurile sunt deschise… Continue reading “Succesul de a renunţa”

Regret, am curaj şi mă tem…

jung

Cred că doar Edith Piaf nu a regretat nimic. Deşi ascultând-o, chiar fără a şti nimic din viaţa-i complicată, poţi simţi aspra nostalgie, melancolia crudă şi o tristeţe care inundă şi cele mai senine suflete. De fapt, probabil nu a vrut să le dea regretelor avantajul la pauză, ci le-a înfruntat din mijlocul terenului de viaţă / luptă. Pentru că cel mai greu este să îţi păstrezi cumpătul în faţa propriilor slăbiciuni, să-ţi domoleşti fricile şi să-ţi antrenezi emoţiile pentru cauze mai bune. Prăbuşirea sinelui şi autodistrugerea nu se numără printre ele.

Din cauza faptului că mesajele negative ajung la creier mult mai uşor, prin intermediul porumbeilor sinaptici şi se fixează cu dublu-adeziv de mintea noastră, obligându-ne să jucăm în scenarii apocaliptice doar pentru că am răsturnat un pahar cu apă,  fericirea pare o destinaţie turistică exclusivistă.

Ce dacă acum nu mai trebuie să ne baricadăm în peşteri, întrebându-ne dacă Tyrannosaurus rex o să ia masa în oraş şi dacă suntem în meniu? Panica de a nu rezolva ceva la muncă, de a nu răspunde cum trebuie la un sondaj sau de a amesteca rufele colorate cu cele albe ne face să ne pierdem cu firea şi să ne pregătim pentru luptă sau fugă. Doar că fugim de noi şi încercăm să ne întrecem.

Scriitorii motivaţionali sunt, de obicei, aceia care încearcă să ne convingă să privim pe fereastra vieţilor noastre, să evaluăm corect ameninţările, oportunităţile şi să ne dăm seama dacă ne confecţionăm propriii demoni sau dacă, într-adevăr, întâlnim obstacole exterioare de netrecut. Sunt cărţi care-ţi spun că nu ai ce recorduri să baţi atunci când drumul pe care l-ai ales este o bandă de alergare. Eşti epuizat, obosit, pierdut, fără energie şi… totuşi, rămâi în acelaşi loc de unde ai plecat. E nevoie de cineva care să te desprindă de blocajele obişnuinţei şi să îţi arate o altă cale.

O astfel de carte este Rising Strong, a lui Brené Brown, despre provocările care ne testează limitele, despre eşecurile care ne taie răsuflarea, despre curajul de a te ridica şi, mai ales, despre cât de important este să fii prezent în propria viaţă, pentru a schimba finalul poveştii (sau măcar următoarele capitole). Continue reading “Regret, am curaj şi mă tem…”

Eu: work in progress

I Could Do Anything If I Only Knew What It Was:  How to Discover What You Really Want and How to Get It
Prea puţin timp, prea multe opţiuni. Mult prea multe alegeri într-o singură viaţă: ştim cum să facem lucrurile, dar nu ştim mereu ce avem de făcut. Când eram mici şi cineva ne întreba ce vrem să ne facem când o să fim oameni mari, răspunsurile veneau aproape de la sine: doctori, poliţişti, învăţători, vânzători, şoferi, mămici, tătici şi… musafiri populau lumea de aspiraţii profesionale a celor mai mulţi dintre noi. Când am crescut însă, lucrurile nu au mai fost la fel de simple. Aşteptările celorlalţi, pasiunile noastre, presiunea socială, grija pentru viitor, stabilitate şi siguranţă – toate astea au început să construiască drumuri în noi, fără a conduce, de fiecare dată, la o intersecţie bine semnalizată.

Aşa că, de multe ori am pornit într-o direcţie, fără a şti dacă am luat hotărârea bună, sperând că ni se va lumina calea, odată ce noile experienţe ne vor deveni ghizi de călătorie. Însă viaţa nu se înghesuie să ofere multe momente „Evrika!”, prin urmare trebuie să ne găsim sensul în ceea ce facem, nu în rezultatul acţiunilor noastre.

Oricum, orice ai face, nu ai cum să nu te gândeşti că ai ratat ceva, că, deşi ai luat hotărârea raţională, poate ar fi fost mai bine să îţi asculţi inima: şi ce dacă pictura în zahăr topit nu îţi garantează liniştea financiară, poate că e mai bine decât să îţi sufoci sufletul sub mormane de hârtii. Doar că nici visurile după care alergi nu îţi aduc mereu libertatea de care ai nevoie, pentru că realitatea nu e întotdeauna un concurs de talente sau, cel puţin, nu unul la care toţi cei care participă sunt câştigători.
Continue reading “Eu: work in progress”

Vreau să-mi spun o poveste

Poți să dai Play, să asculți și să citești în același timp? Are you that smart…?

Când privim lumea, ne privim tot pe noi, vedem ceea ce suntem pregătiţi să vedem, ne lăsăm convinşi de certitudinile pe care le aveam deja. Foarte greu permitem neprevăzutului să treacă de filtrele (aparent) raţionale pe care le fixăm în jurul realităţii noastre şi atunci încercăm cumva să-l descotorosim de panica surprizei şi să-l integrăm în rosturile fiecărei zile.

Cauză =>Efect . Asta face viaţa suportabilă – convingerea că nimic nu este întâmplător. Aşa că decodăm toate abaterile de la normă până descoperim resorturile aproape invizibile care îşi găsesc justificarea în planul nostru de funcţionare. Pentru că atunci când eşti convins de ceva este destul de simplu să găseşti dovezile care să-ţi argumenteze demonstraţia. Verdict: ficţiune…

Avem nevoie de algoritmi, să ştim că urmând anumiţi paşi vom obţine rezultatele aşteptate, că ceea ce ni se întâmplă nu este doar o loterie. Prin urmare, ne construim castele de nisip din experienţe validate, (re)confirmate şi pe ele ne bazăm sisteme arborescente de valori, convingeri şi siguranţe. Şi începem să ne spunem poveşti…

Ceea ce este minunat, atâta vreme cât conştientizăm că este doar o iluzie căreia alegem să îi cedăm şi că realitatea nu are datoria de a se ridica la înălţimea standardelor noastre fictive, spune jurnalistul David McRaney în cartea sa de psihologie populară neconvenţională You Are Not So Smart: Why You Have Too Many Facebook Friends, Why Your Memory Is Mostly Fiction and 46 Other Ways You’re Deluding Yourself. Continue reading “Vreau să-mi spun o poveste”

Ordin de serviciu: Fericirea

“-Ce faci?

-Nimic. Sunt la muncă”.

Mi s-a întâmplat de multe ori să dau răspunsul ăsta, deşi eram încurcată până peste cap şi birou în hârtii, adrese, centralizatoare şi liste, încercând să le descâlcesc. Rezolvam tot felul de situaţii, dar senzaţia era de “nimic”, pentru că nu mă gândeam neapărat la ce aveam de făcut, ci la cum mă făcea să mă simt lucrul respectiv. Şi un vid absolut părea să îmi cuprindă gândurile.

Ni se întâmplă adesea să ne punem sufletul on hold la serviciu, pentru că nu avem capacitatea de a “îndura” mereu ceea ce se petrece, având toate simţurile acut active. Nici nu ştiu dacă ar trebui să fie altfel, dar această amorţeală, aşteptând să treacă o zi, o lună, un an, o viaţă de muncă nu prea are cum să conducă la ceva bun în noi.

Sunt lucruri pe care le lăsăm să plutească peste noi, altele pe care le lăsăm să treacă de parcă nici n-ar fi fost şi doar câteva pentru care suntem cu adevărat acolo, încercând să le întâmpinăm cum se cuvine.

Bineînţeles că sunt şi norocoşi care au reuşit să-şi transforme pasiunea în meserie, dar vorbitorul inspiraţional Barry Schwartz (a cărui conferinţă TED a fost vizionată de peste 6 milioane de ori) spune că fiecare dintre noi este dator să găsească locul vieţii în munca lui şi să nu se ascundă 8 ore pe zi de sine.

Fericirea la serviciu pare să fie un concept fantastic, dar este atât de important să găsim echilibrul în viaţa noastră, pentru că nu ne putem sprijini toate speranţele în cârja weekendurilor şi a zilelor cu program scurt. Continue reading “Ordin de serviciu: Fericirea”

Fericirea – proiect de viitor

Nu mai e cazul să ne întrebăm: oare ce am de făcut azi? Acum avem agende electronice cu notificări zgomotoase pentru mai toate lucrurile: plata facturilor, întâlniri de afaceri, cumpărături, rezervarea biletelor pentru vacanță, analizele anuale, serbările copiilor sau repararea mașinii.

În fiecare zi, liste peste liste ne organizează programul, creând impresia că tot ceea ce se întâmplă în afara taskului marcat cu un clopoțel este risipă de vreme, de energie și că o clipă de viața neplanificată este ca și pierdută. Nu trebuie să uităm nimic, așa că punem memoria artificială la treabă, în timp ce noi funcționăm pe pilot automat, bifând activitate după activitate. Ne izolăm „marile speranțe” de relaxare și voie-bună pe insulițe numite weekend sau concediu, iar în restul timpului trăim organizat.

Ceea ce ni se întâmplă astăzi seamănă destul de mult cu povestea băncilor din Momo, romanul-metaforă al lui Michael Ende, unde se puteau deschide depozite de timp. Oamenii cenușii încercau să-i convingă pe posibilii lor clienți să economisească fiecare minut: arta, petrecerile, întâlnirile cu prietenii, plimbările, jocurile, călătoriile, privitul cerului erau considerate cheltuieli inutile, risipiri de ore, zile, luni. Chiar dacă lumea asta e una distopică, se pare că spre ea ne îndreptăm.

Într-o zi ploioasă, aflându-se într-un autobuz aglomerat blocat în trafic, Gretchen Rubin și-a dat seama că știa la ce stație trebuia să coboare, dar habar n-avea în ce direcție se îndrepta viața ei. În acel moment, a luat hotărârea să șteargă tot ce era pe lista ei de „to do” și să lase un singur proiect în desfășurare: fericirea.
Continue reading “Fericirea – proiect de viitor”

Noua colecție de gânduri

Ești de stânga sau de dreapta? Nu doar vederile politice sunt tranșate prin astfel de întrebări, ci și felul în care percepem lumea, pentru că mintea are propriile ei mandate de conservatori și liberali, acordate în funcție de partea creierului pe care o folosim mai mult.

Emisfera stângă este dominantă la oamenii raționali, analitici, care-și folosesc logica pentru a rezolva dilemele fiecărei zile. Cea dreaptă are de-a face cu emoțiile, creativitatea, imaginația și impulsurile care se lasă greu domolite de circumspecție.

Dar oricât ai fi de organizat, tot o să alergi după niște visuri, fără agendă la tine, în vreme ce poeții propriei lor existențe sunt nevoiți să țină evidența facturilor pe care le au de plătit luna asta.

Așa că nu ne plictisim, ori de cât ori mecanismele gândirii și emoțiilor se dau peste cap și ne surprind cu lucruri pe care nu ne bănuiam în stare să le facem.

În best-sellerul A Whole New Mind, Daniel Pink spune că a venit momentul să mai dăm logicii o pauză, indiferent de care parte a creierului e mai activă, și să învățăm să deprindem cât mai bine funcțiile emisferei drepte, pentru că inovația și gândirea creativă sunt viitorul în educație, afaceri, carieră, societate și… iubire. Continue reading “Noua colecție de gânduri”

Karma killer

Mulţi dintre noi au în viaţa lor cel puţin un om pentru care, oricât de mult şi-ar dori să conteze, nu reuşesc să simtă asta. Dar se încăpăţânează, iar dorinţa de a-i câştiga acestui om-soclu afecţiunea se transformă într-o competiţie à la Fort Boyard, în care cea mai mică greşeală te poate trimite direct în temniţa autoculpabilizării. Aşa că, negăm semnele, facem eforturi să tragem de lacăte, deschidem ferestre care dau către alte ziduri, trecem peste obstacole care ne aruncă într-un şanţ înfundat.

Există mai mereu acel cineva (în viaţa personală sau profesională) pentru care nu eşti suficient de bun, de frumos, de deştept, de ordonat, de priceput, de important şi pentru care te străduieşti în neştire să fabrici dovezi care să-i demonstreze contrariul. Asta deşi ţi-a tot arătat că, dintru început, consideră toate probatoriile ca fiind neconvingătoare sau irelevante.

Această fascinaţie periculoasă pentru demontarea imposibilului te poate face să crezi că următorul pas este cel care-ţi va aduce aprecierea, înţelegerea, sprijinul, pasul care-i va deschide celuilalt ochii către tine. Doar că e nevoie şi de următorul pas, de următorul, de următorul… Şi insişti, cu determinarea unui căutător de apă într-un munte de stâncă, ignorând avalanşa de pietre care se rostogolesc înspre tine, tot sperând într-un izvor care va ţâşni din te miri ce gest şi îţi va astâmpăra setea.

Continue reading “Karma killer”

Cum să te faci om mare

Cursuri, ateliere, pliante, forumuri, conferinţe, cărţi, emisiuni, reviste, sesiuni de dezbateri etc., etc., etc. Parentingul pare să fii devenit o academie de studii aprofundate, la care vrem cu toţii să fim acceptaţi şi să absolvim cu diplomă de merit într-ale fericirii copiilor noştri. Doar că examenele se dau în fiecare zi, în fiecare clipă, şi doar trecerea anilor poate stabili cât de lin, de curat şi de frumos s-a făcut promovarea de la copil la adult.

Sunt o sumedenie de surse de informare şi pregătire pentru „meseria” de părinte, fiecare propunând o fişă a postului, cu tot felul de obiective, reguli şi un index precis al greşelilor sau ideilor inspirate.

Temători că nu-i vor putea oferi copilului lor toate şansele pentru a face ce-i place, a-şi descoperi talentul, pentru a-şi urma chemarea, a-şi face prieteni, pentru a fi curajos, încrezător şi bun, mai precis, că nu vor face tot ce trebuie pentru a-l face fericit sau capabil de a-şi afla fericirea, părinţii sunt tot mai dispuşi să reintre în sala de clasă a vieţii de familie pentru a învăţa mai multe despre o materie care nu poate fi predată: cum să creşti un om.

Dintre toate lucrurile pe care nu le ştim, pe care nu le înţelegem, cred că ăsta este unul dintre cele mai nobile care poate fi cercetat, răscolit, investigat: cum ne putem folosi de iubire pentru a aduce binele în lumea celor pe care îi iubim. Continue reading “Cum să te faci om mare”

Autorul săptămânii: Dale Carnegie

“Develop success from failures. Discouragement and failure are two of the surest stepping stones to success.”

Dale Breckenridge Carnegie (24 Noiembrie 1888 – 1 Noiembrie 1955) a fost scriitor american, lector şi creatorul vestitelor cursuri oratorice, sfaturi de auto-dezvoltare, arta de a vinde şi corporate training.

S-a născut într-o familie săracă, la o fermă din Missouri iar în adolescență trebuia să se trezească dimineaţa la 4 să îngrijească animalele, ca apoi să plece la şcoală. În drum spre casă, pentru a omorâ timpul, îşi exersa metodele de a vorbi în public.

“Most of the important things in the world have been accomplished by people who have kept on trying when there seemed to be no hope at all.” Continue reading “Autorul săptămânii: Dale Carnegie”