Absurdul fericirii

Se spune că fericirea nu înseamnă să ai ceea ce-ţi doreşti, ci să-ţi doreşti ceea ce ai deja. Dar asta nu ne împiedică să pornim în fiecare zi într-o cruciadă a „mai binelui” care să ne ducă aproape de visurile pe care ni le fabricăm din speranţele noastre şi aşteptările celorlalţi. Nu ştim întotdeauna în ce direcţie ne îndreptăm, dar ştim că nu trebuie să ne oprim din goană, pentru a nu pierde cursa către nicăieri.

De ajuns, nu avem cum să ajungem, pentru că nu există vreo linie de sosire prestabilită, dar trebuie să rămânem în rând pe culoarul de alergare, orice ar fi.

Şi în timp ce ne încurajăm, cu zâmbete desenate din pixeli şi poveşti motivaţionale, că o rază de soare şi o cafea fierbinte sunt tot ce avem nevoie pentru un început luminos de zi, o replică sentenţioasă, o privire neprietenoasă ori un e-mail cu o veste neplăcută de la muncă pot compromite tot ceea ce auto-iluzionarea şi-a propus să facă din buna noastră dispoziţie.

Ne jucăm de-a fericirea, dar ieşim repede din rol atunci când partenerii de scenă nu spun replicile pe care noi le aşteptăm.

În The Age of Absurdity, una dintre cărţile-diagnostic ale vremurilor noastre, Michael Foley observă cu ironie că toată această predispoziţie a omului modern spre dezamăgire este determinată de „un cocktail toxic de nemulţumire, nelinişte, dorinţă şi dispreţ”. Simţim că totul ni se cuvine şi reacţionăm necontrolat atunci când acest „tot” ne ocoleşte sau nu vine în forma pe care noi o dorim.
Continue reading “Absurdul fericirii”