Regret, am curaj şi mă tem…

jung

Cred că doar Edith Piaf nu a regretat nimic. Deşi ascultând-o, chiar fără a şti nimic din viaţa-i complicată, poţi simţi aspra nostalgie, melancolia crudă şi o tristeţe care inundă şi cele mai senine suflete. De fapt, probabil nu a vrut să le dea regretelor avantajul la pauză, ci le-a înfruntat din mijlocul terenului de viaţă / luptă. Pentru că cel mai greu este să îţi păstrezi cumpătul în faţa propriilor slăbiciuni, să-ţi domoleşti fricile şi să-ţi antrenezi emoţiile pentru cauze mai bune. Prăbuşirea sinelui şi autodistrugerea nu se numără printre ele.

Din cauza faptului că mesajele negative ajung la creier mult mai uşor, prin intermediul porumbeilor sinaptici şi se fixează cu dublu-adeziv de mintea noastră, obligându-ne să jucăm în scenarii apocaliptice doar pentru că am răsturnat un pahar cu apă,  fericirea pare o destinaţie turistică exclusivistă.

Ce dacă acum nu mai trebuie să ne baricadăm în peşteri, întrebându-ne dacă Tyrannosaurus rex o să ia masa în oraş şi dacă suntem în meniu? Panica de a nu rezolva ceva la muncă, de a nu răspunde cum trebuie la un sondaj sau de a amesteca rufele colorate cu cele albe ne face să ne pierdem cu firea şi să ne pregătim pentru luptă sau fugă. Doar că fugim de noi şi încercăm să ne întrecem.

Scriitorii motivaţionali sunt, de obicei, aceia care încearcă să ne convingă să privim pe fereastra vieţilor noastre, să evaluăm corect ameninţările, oportunităţile şi să ne dăm seama dacă ne confecţionăm propriii demoni sau dacă, într-adevăr, întâlnim obstacole exterioare de netrecut. Sunt cărţi care-ţi spun că nu ai ce recorduri să baţi atunci când drumul pe care l-ai ales este o bandă de alergare. Eşti epuizat, obosit, pierdut, fără energie şi… totuşi, rămâi în acelaşi loc de unde ai plecat. E nevoie de cineva care să te desprindă de blocajele obişnuinţei şi să îţi arate o altă cale.

O astfel de carte este Rising Strong, a lui Brené Brown, despre provocările care ne testează limitele, despre eşecurile care ne taie răsuflarea, despre curajul de a te ridica şi, mai ales, despre cât de important este să fii prezent în propria viaţă, pentru a schimba finalul poveştii (sau măcar următoarele capitole). Continue reading “Regret, am curaj şi mă tem…”

Micile victorii uriaşe

Vacanţa mult visată. Jobul pentru care te-ai pregătit toată viaţa. Iubirea pe care o aştepţi de pe vremea poveştilor cu Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene. Fericirea promisă celor buni. Sunt marile speranţe pe care le prindem straşnic de panourile minţilor şi sufletelor noastre, privind timid către ele din când în când, ca pentru a le face să se împlinească mai repede.

În timpul ăsta, viaţa se întâmplă, iar noi suntem încă încurcaţi în maldărul de planuri importante, în care e greu să sortezi culorile priorităţilor. Tot aşteptăm: ocazii speciale, evenimente, întâlniri decisive, semne pe care să le descifrăm, oricât ne-ar da viaţa de înţeles că nu întotdeauna lucrurile sunt menite să se întâmple într-un anumit fel. Şi că, de foarte multe ori, o realizare importantă lasă în urmă suferinţe, dezamăgiri şi tristeţi mai mari decât o serie de eşecuri mărunte.

În Little Victories: Perfect Rules for Imperfect Living, Jason Gay încearcă să descâlcească mecanismele întortocheate ale minţii noastre, cele care ne fac să ne dorim mereu altceva şi să nu apreciem suficient ceea ce deja avem. Clarificând, încă din introducere, că această carte nu-i va face pe cititorii săi să aibă abdomenul perfect, să slăbească dintr-o singură lectură vreo 20 de kg, să se îmbogăţească sau să găsească fericirea absolută, Jason Gay  (editor la Wallstret Journal) ne propune să redescoperim viaţa prin intermediul micilor victorii de fiecare zi. Cele pentru care nu primim diplome sau cine ştie ce recunoaştere, dar care ne ajută să mergem mai departe zâmbind. Pentru că nu ştim ce urmează şi, totuşi, ne încăpăţânăm să rămânem în picioare… Continue reading “Micile victorii uriaşe”

Muzica vieţii noastre

Câteodată mă simt ca-ntr-un episod din Ally McBeal – atunci când, în mijlocul vreunei discuţii serioase despre adevăr, suflet sau impozite, mă trezesc că mă clatin în ritmul unei muzici pe care doar eu o pot auzi, în timp ce persoanele din apropiere se întreabă dacă am vreun cârcel care îmi provoacă spasme. Şi mai mereu mă trezesc primind diverse recomandări de vitamine care m-ar putea ajuta contra balansării (aparent) involuntare.

De multe ori, play list-ul din capul meu e o evadare dintr-o discuţie plicticoasă, o coadă fără sfârşit, o şedinţă care pare să concureze la vreun trofeu de Cartea Recordurilor pentru cea mai lungă perioadă petrecută de cineva vorbindu-şi viaţa, în timp ce evită sistematic orice gând care i-ar putea perturba exuberanţa. Nu că aş fi participat eu vreodată la astfel de întruniri de nivelare a conştiinţelor deja aţipite, dar am văzut un documentar interesant pe National Geographic pe această temă – Super Killing Machines cred că se numea.

Muzica e acolo mai mereu, în cântecele fiecărei experienţe, trăiri, emoţii, totul are o coloană sonoră şi-mi place să-mi invit (i)realitatea la dans, atunci când lumea se încăpăţânează să oprească alimentarea cu magie şi se opinteşte, asemenea unui pick-up defect, în repetarea unor sloganuri monotone: fii responsabil, maturizează-te, comportă-te frumos în public, nu-l muşca pe copilul vecinilor. Să fim serioşi, de câte ori n-am auzit fiecare dintre noi asta?:)
Continue reading “Muzica vieţii noastre”