Nori negri de fericire

ove

Îi ştiţi pe oamenii ăia care par că umblă mereu cu un norişor cenuşiu deasupra capului, din care tunete şi fulgere răzleţe se tot abat spre rude, vecini, politică, sport, economie sau şedinţe de bloc? Nimic nu le convine, nimic nu le e pe plac, pentru că lumea nu mai e ca pe vremea când oamenii erau gospodari şi lipsiţi de dileme (asta întâmplându-se, bineînţeles, în tinereţea lor), iar ordinea lucrurilor s-a dat peste cap şi a aterizat drept în nas.

Într-o societate condamnată să-şi lipească zâmbete pe faţă pentru a masca furtunile din interior, aceşti veşnic nemulţumiţi sparg convenţia. Ei protestează mereu, sunt vehemenţi şi inflexibili, sunt posaci şi mohorâţi, sunt bănuitori şi precauţi, sunt tot ceea ce pliantele de fericire home-made nu promovează.

Cu toate astea, nu ai cum să nu îi îndrăgeşti, nu doar pentru că te provoacă să te gândeşti la toate lucrurile pentru care ar trebui să fie recunoscători (aşa, de fapt, făcându-ţi propriul bilanţ restant), ci şi pentru că în spatele oricărei furii se presimte câte-o rană nevindecată, o dezamăgire care a răvăşit totul în cale, lăsând în urma ei doar ruine de emoţii, bucăţi de oameni.

Fiecare dintre noi are nevoie să (se) salveze, să (se) repare, iar adesea, încercând să-i arăţi câteva raze timide de soare unui om captiv în frontul lui atmosferic cu presiune ridicată, ajungeţi să priviţi împreună răsăritul, pe care nu l-ai mai văzut nici tu demult din cauza lozincilor optimiste cu lumină artificială.

Despre unul dintre aceşti oameni, cu principii clare, tabieturi stricte şi răbdare puţină, dar de o generozitate copleşitoare, în spatele faţadei morocănoase, a scris suedezul Frederick Backman în A Man Called Ove, amuzantul şi înduioşătorul său roman de debut, devenit best-seller în întreaga lume. Continue reading “Nori negri de fericire”

Mânia unei prea mari iubiri

“O inimă care sângerează este o inimă care bate”, spune un cântec al irlandezilor de la U2. Câtă vreme ne putem revolta, nu are cum să fie prea târziu. Câtă vreme nu suntem “comfortably numb” mai avem o şansă de a schimba ceva în noi şi-n lumea care se (de)construieşte în jurul nostru. Doar că trebuie să fim atenţi să nu amorţim în durerile noastre şi să descoperim că ne e mai uşor să acceptăm inerţia căderii decât stângăciile încercărilor crunte de a ne ridica sau măcar de a ne târî spre ceva care contează.

Şi nu e vorba despre un protest public, ci de unul interior, la care să participe energiile, oboselile, idealurile şi prăbuşirile noastre, dar care să militeze cauza “mai binelui” întregii omeniri. Aceea de a îndrăzni să creadă, să spere, să trăiască frumos. Pentru că merităm, aşa cum zice şi reclama…

Unele cărţi par scrise pentru a ne trezi din aţipeala asta cu care străbatem lumea. Adeseori ne fabricăm realităţi de butaforie, pe care le pictăm în culorile neştiinţei noastre voite şi în care ne jucăm apoi de-a viaţa, împreună cu alţii care înlocuiesc mohorârile de noiembrie cu norişori pufoşi roz. Iar apoi confundăm intenţionat graniţele dintre lumea imaginată şi cea concretă. Mulţi numesc asta rezistenţă în faţa urâtului, dar este doar o formă de evadare… Necesară poate, pentru că tot ce ni se întâmplă e complicat de îndurat, dar tot evadare.
Continue reading “Mânia unei prea mari iubiri”

Amintește-ți. Nu uita niciodată.

Se spune că e important să-ți amintești greșelile trecutului pentru a nu le repeta. Și că istoria uitată se răzbună. Dar sunt atât de multe lucruri care ne distrag atenția de la prezentul nostru, încât cine mai are răbdare să scotocească și prin cuferele trecutului, să se umple de praful unor suferințe din alte veacuri?

Poate mâine o să avem răgaz și pentru asta. Trăim mai mereu pentru această imaginară zi de mâine, când vom avea timp să ne gândim la noi și la rosturile noastre pe pământ, să le arătăm celor dragi tandrețe, să ne implicăm în acte de caritate, să fim schimbarea pe care vrem să o vedem în lume.

Dar nu azi, pentru că sunt facturile astea de plătit, e o emisiune interesantă la televizor, mai e și lista de cumpărături care ne așteaptă pe frigider și, mai ales, trebuie să ne odihnim pentru că ne așteaptă un mâine în care vom fi altcineva. Unii dintre noi s-au obișnuit să-și trăiască viața ațipind, în timp ce reușesc să meargă la birou, să rezolve taskuri, să se vadă cu prietenii etc., de teamă că viitorul i-ar putea găsi obosiți de prea multă implicare în prezent. Și că nu vor fi la înălțimea așteptărilor acestui tărâm fantastic al mâine-lui.

Doar că, uitând de „ieri” și folosindu-ne de „azi” doar ca de o sală de așteptare pentru „mâine”, rămânem de fapt suspendați, fără rădăcini, privind în sus, dar neavând nici de ce să ne agățăm.

Și-atunci apare o carte ca cea a Tatianei de RosnaySarah’s Key și ne mai zdruncină din amorțeală, reamintindu-ne trecutul care ne clădește prezentul. Continue reading “Amintește-ți. Nu uita niciodată.”

Autoarea săptămânii: Donna Tartt

Donna Tartt este o scriitoare de origine americană, autoarea bestsellerului internațional ”The Goldfinch”, câștigător al Premiului Pulitzer pentru Ficțiune în 2014, considerat ”o capodoperă, un roman superb, uimitor, seducător și plin de suspans, despre iubire şi artă, pierdere şi obsesie, supravieţuire şi modelarea propriului destin, toate supuse întorsăturilor imprevizibile şi nemiloase ale sorţii”.

Romanul The Goldfinch a fost publicat în 32 de țări, s-a vândut în trei milioane de exemplare, iar pe lângă Premiul Pulitzer, a fost distins și cu Medalia Andrew Carnegie pentru Excelență în Ficțiune (Andrew Carnegie Medal for Excellence in Fiction). În opinia celebrului autor Stephen King, The Goldfinch este „un triumf, o operă de ficţiune excepţională, o carte rară, un roman elegant, rafinat, menit să încânte mintea, dar şi sufletul”.

Până în prezent, Donna Tartt a scris trei romane extrem de apreciate de critici și cititori, toate bestselleruri: ”The Secret History” (1992), ”The Little Friend” (2002), ”The Goldfinch” (2013). Romanele autoarei au fost publicate și în România, cu titlurile ”Istoria secretă”, ”Micul prieten”, ”Sticletele”.

Donna Tartt s-a născut pe 23 decembrie 1963, în Greenwood, Mississippi, SUA. Încă din copilărie, autoarei i-a plăcut să scrie și să deseneze. Obișnuia să decupeze din revista National Geographic poze cu animale sau copii și să scrie povești pornind de la acele imagini. În adolescență a lucrat la biblioteca locală și a citit aproape toate cărțile pe care le-a găsit acolo, în special cărțile lui Charles Dickens.
Continue reading “Autoarea săptămânii: Donna Tartt”

Autoarea săptămânii: Cecelia Ahern

Cecelia Ahern este o îndrăgită scriitoare de ficțiune contemporană, autoarea mai multor bestselleruri internaționale, ale cărei cărți au fost publicate în 47 de țări, s-au vândut în peste 23 de milioane de exemplare, au obținut numeroase premii și sunt extrem de apreciate de critici și cititori, fiind considerate povești excepționale, unice, scrise din suflet, care le încălzesc cititorilor inimile, le provoacă lacrimi și zâmbete, le taie respirația și le oferă tot ceea ce își doresc de la o carte: iubire, magie, speranță și finaluri fericite.

Cecelia Ahern a scris până în prezent 11 romane: ”PS, I Love You”, ”Where Rainbows End/Love, Rosie”, ”If You Could See Me Now”, ”A Place Called Here/There’s No Place Like Here”, ”Thanks for the Memories”, ”The Gift”, ”The Book of Tomorrow”, ”The Time of My Life”, ”One Hundred Names”, ”How to Fall in Love”, ”The Year I Met You”. Cel mai nou roman al autoarei, ”The Marble Collector”, va fi publicat în noiembrie anul acesta.
Primele zece romane scrise de Cecelia Ahern au fost publicate și în România, cu titlurile ”P.S. Te iubesc”, ”Suflete pereche”, ”Prietenul nevăzut”, ”Dispăruți fără urmă”, ”Mulțumesc pentru amintiri”, ”Cadoul”, ”Cartea viitorului”, ”Întâlnire cu viața”, ”O sută de nume”, ”Cum să te îndrăgostești”.

În anul 2007, bestsellerul ”PS, I Love You” a fost ecranizat. Filmul i-a avut ca protagoniști pe actorii Hilary Swank și Gerard Butler și a avut un succes imens, pe măsura cărții. În anul 2014, a fost ecranizat romanul ”Where Rainbows End/Love, Rosie”, cu Lily Collins şi Sam Claflin în rolurile principale. Romanele ”If You Could See Me Now”, ”A Place Called Here” și ”Thanks for the Memories” urmează să fie ecranizate în viitorul apropiat.

De asemenea, Cecelia Ahern este creatoarea serialului de comedie câștigător al premiului Emmy ”Samantha Who?”, difuzat de postul american ABC, cu actrița Christina Applegate în rolul principal, creatoarea și producătoarea filmului ”Three Wise Women” difuzat de postul de televiziune Hallmark și autoarea nuvelei ”Mrs Whippy”, care a fost adaptată pentru teatru.

Continue reading “Autoarea săptămânii: Cecelia Ahern”

Când ești tu? Cum ești tu?

Nu poți cunoaște vreodată pe cineva cu adevărat (orice ar însemna acest adevăr), nici măcar pe tine însuți. Dar poți face presupuneri, pe baza acțiunilor și reacțiilor trecute, că dacă vei fi confruntat cu o anumită situație, e foarte probabil să fii: curajos, laș, precaut, impulsiv, entuziast, alarmat, bănuitor, generos, săritor sau îndrăzneț. Asta dacă nu se schimbă contextul care-ți permite să riști o ipoteză.

Și asta pentru că, modificându-se, se reașază datele problemei, necunoscutele ecuației și, chiar dacă termenii rămân aproape aceiași, semnele dintre ei, parantezele de tot felul, fracționările de gânduri, înmulțirile de emoții, adunările de nemulțumiri și scăderile de energii rescriu rezultatul.

Cine poate ști cum se va transforma viața și sufletul lui, dacă dintr-o explozie de bucurie, culoare, muzică, prieteni și dans, s-ar trezi la o dimineață gri, printre oameni mohorâți și dărâmați, care nu mai pot oferi altceva decât suferință? Care sunt resorturile să găsești forța de a merge mai departe, după ce ai cunoscut (în sfârșit, după o perioadă complicată) partea însorită a drumului și când cele mai importante alegeri pe care le-ai avut de făcut în ultima vreme au fost ale rochiilor de seară pe care să le porți sau nu asortate la pantofii eleganți?

Așa se deosebesc marile spirite, care reușesc, atunci când soarele apune pe partea lor de drum, să croiască poteci prin întuneric pentru cei care au nevoie și să întindă o mână celor care se împiedică.

Până la urmă, poți auzi muzica și de sub norii cei mai negri ai existenței și pentru asta trebuie să înveți să dansezi prin ploaie.

Un astfel de om, cu totul special, este Mazie Phillips, eroina celor sărmani și abandonați, a celor lipsiți de speranță, înfrigurați și înfricoșați. Iar povestea ei, jumătate ficțiune, jumătate adevăr istoric (inspirată de o femeie care a trăit în New Yorkul anilor 1920) o spune cu inteligență acidă, umor, tandrețe, emoție, sensibilitate și multă forță de expresivitate – Jami Attenberg, în mult premiata carte Saint Mazie. Continue reading “Când ești tu? Cum ești tu?”

Improbabilul ce stă să se întâmple

Uneori, rutina e doar o formă de ancorare în viață, pentru a nu ne dezechilibra cu totul dacă se întâmplă ceva neașteptat. Obiceiurile fiecărei dimineți, răsfoitul presei în metrou, muzica pe care o asculți înainte de ajunge la birou, drumul pe care-l alegi spre casă, pentru a mai trage puțin de mânecă serile de vară, înainte de a te adăposti, toți acești pași siguri făcuți pe certitudinile de ieri te ajută să mergi pe sârma necunoscutului de mâine. Sau cel puțin așa ar trebui.

Accidentul nu poate fi accidental, pentru că asta ne-ar lua plasa de siguranță a comportamentelor recunoscute, trebuie să găsim explicații, iar frica de întâmplare și de capriciile sorții afectează chiar și cele mai puternice spirite, atunci când improbabilul devine regulă.

Doar că niciodată nu ești suficient de pregătit pentru ce urmează, chiar dacă ai trecut prin toate etapele pregătitoare, ai respectat instrucțiunile, ai integrat în acțiunile tale concluziile lecțiilor învățate, încercând să asamblezi puzzle-ul noii zile. Pentru că în spatele răspunsurilor pe care le credeam definitive sunt mereu ascunse noi sensuri, pe care le descoperim, sprijiniți pe ce știam și zdruncinați de ce ne surprinde.

Timp de 60 de zile, între decembrie 1951 și februarie 1952, mica localitate Elizabeth, din New Jersey, s-a transformat într-o ”umbrelă a morții”, după cum a numit-o primarul din acele vremuri. Asta pentru că, în acest interval scurt de timp, viața și-a reconfigurat regulile și o excepție tragică s-a repetat inexplicabil, aducând imposibilul pe prima pagină a ziarelor. În mai puțin de trei luni, în orășelul american s-au prăbușit consecutiv trei avioane de linie, catastrofele provocând peste 120 de victime, din aer și de la sol. Continue reading “Improbabilul ce stă să se întâmple”

Suflete cu etichetă

Oglindă, oglinjoară… Cine e cea mai…? Înainte de spectacolul fiecărei zile, ne reaşezăm zâmbetul, netezim încrederea în noi, apretăm entuziasmul şi speranţele şifonate de ieri, în faţa sticlei care ne reflectă aşa cum suntem, fără să ţină cont de cum am vrea să fim. Doar primim de peste tot mesaje trâmbiţând că dacă o să arătăm mai bine, mai tineri, mai slabi, mai neîntâlniţi cu viaţa şi pragurile ei, oamenii or să ne placă, şefii or să ne promoveze şi dragostea pe care o aşteptăm nu o să se mai împiedice de kg în plus adunate peste anotimpuri. Se pare că asta stă între noi, succes şi fericire – obsesia perfecţiunii, orice ar însemna asta.

Tipul ăsta de presiune este mult mai mare asupra femeilor şi tinerelor fete, cărora li se cere să se raporteze la nişte standarde de frumuseţe absurde: s-au stabilit dimensiunile fizice perfecte, normele acceptate pentru simetria trăsăturilor feţei, strălucirea ochilor, albul dinţilor, mărimea sânilor, îngustimea taliei şi lungimea picioarelor. Dacă sunt bifate toate aceste căsuţe, doamnele în cauză ar fi bine să se îngrijească şi de rubricile următoare: studii absolvite cu magna cum laudae, o căsnicie fericită, copii-poster pentru creşterea natalităţii, implicare în societatea civilă şi o carieră în care să exceleze la nivel de top management. Şi n-ar strica dacă s-ar pricepe să facă şi o ciorbă acrită doar cât trebuie. Culmea e că multe dintre ele se lasă sufocate de aceste aşteptări imposibile, încercând să le atingă…

Mai toată lumea are o părere despre cum arătăm şi nu doar că o exprimă, dar multora le vine la îndemână să pună etichete ţinând cont doar de acest aspect şi ascunzându-se în spatele hazardatului: “Prima impresie contează”. Aşa că doar dacă treci de acest prag ajungi la următorul – cel în care cineva chiar să-şi dorească să te cunoască de-adevăratelea, dacă asta mai are vreo importanţă.

Într-o lume ca asta a ajuns Plum Kettle să asocieze operaţia de micşorare a stomacului cu fericirea…

Continue reading “Suflete cu etichetă”

Autoarea săptămânii: Sarah Dessen

Sarah Dessen este o autoare de ficţiune pentru adolescenţi, ale cărei cărţi s-au bucurat de multă apreciere din partea cititorilor genului young adult, au obţinut numeroase premii, iar patru dintre romanele sale au fost incluse în lista celor mai bune 100 de romane pentru adolescenţi publicate vreodată, listă realizată de organizaţia media NPR din SUA.
Până în prezent, Sarah Dessen a scris 12 cărţi: “That Summer“, “Someone Like You“, “Keeping the Moon“, “Dreamland”, “This Lullaby“, “The Truth About Forever“, “Just Listen“, “Lock and Key“, “Along for the Ride“, “What Happened to Goodbye“, “The Moon and More“, “Saint Anything“.
Două dintre romanele sale, “That Summer” şi “Someone Like You“, au fost ecranizate. Cel mai nou roman al autoarei, “Saint Anything“, a fost publicat luna aceasta.
Sarah Dessen s-a născut în iunie 1970, în Evanston, Illinois, SUA şi a absolvit cu mari onoruri Universitatea Chapel Hill din Carolina de Nord, cu o diplomă în Scriere Creativă.
Primul său roman, “That Summer” a fost publicat în anul 1996. Două dintre cărţile care au inspirat-o pe autoare sunt “A Summer to Die” de Lois Lowry şi “Are You There God? It’s Me, Margaret” de Judy Blume, pe care le-a citit în adolescenţă şi care au impresionat-o foarte mult deoarece autorii lor spuneau exact ceea ce ea simţea. Sarah îşi doreşte ca şi cărţile ei să le provoace aceleaşi trăiri cititorilor.
Înainte de a se dedica în întregime carierei de autoare, Sarah Dessen a predat cursuri de Scriere Creativă, ceea ce a încântat-o foarte mult, pentru că a avut ocazia să le arate studenţilor ei că scrisul poate schimba atât modul în care oamenii se văd pe ei înşişi, cât şi modul în care privesc lumea.
Sarah Dessen locuieşte în Chapel Hill, Carolina de Nord, împreună cu soţul ei, fiica lor şi cei doi căţei răsfăţaţi ai familiei. Pasiunile autoarei sunt grădinăritul, shoppingul şi serialele de televiziune.

Autoarea săptămânii: Judy Blume

Judy Blume este una dintre cele mai îndrăgite autoare din literatura pentru copii şi tineri, care a scris până în prezent 24 de cărţi pentru copii şi adolescenţi şi 4 romane pentru adulţi. Cărţile autoarei au fost traduse în 32 de limbi şi s-au vândut în peste 85 de milioane de exemplare în întreaga lume.

Judy Blume a obţinut peste 90 de premii literare pentru munca sa, printre care si trei premii pentru întreaga carieră şi prestigiosul premiu Margaret A. Edwards pentru contribuţia semnificativă a autoarei la dezvoltarea literaturii pentru copii.

Cărţile pentru copii ale autoarei sunt poveşti fermecătoare, scrise cu mult umor, înţelegere şi căldură şi sunt îndrăgite de copiii din întreaga lume.
Romanele pentru adolescenţi ale autoarei abordează teme importante din viaţa adolescenţilor, precum problemele de familie, divorţul, relaţiile de dragoste, educaţia sexuală, intimidarea şi agresivitatea din şcoli, rasismul, maturizarea fizică şi emoţională.
Cel mai nou roman al autoarei, “In The Unlikely Event”, va fi publicat în iunie anul acesta şi este al patrulea roman pentru adulţi scris de Judy Blume.

Judy Blume s-a născut în februarie 1938, în Elizabeth, New Jersey, SUA. În copilărie, Judy visa să devină cowboy, detectiv, spion, actriţă sau balerină, nicidecum scriitoare, chiar dacă mereu i-a plăcut să citească şi să inventeze poveşti. În 1961, a absolvit Universitatea din New York, cu o diplomă în Educaţie. A început să scrie abia când cei doi copii ai săi au început să meargă la grădiniţă şi de atunci nu s-a mai oprit. Prima sa carte, “The One in the Middle is the Green Kangaroo“, a fost publicată în anul 1969.

Continue reading “Autoarea săptămânii: Judy Blume”