Ce-a văzut câinele

Oricât de mult am iubi pe cineva, nu putem înțelege tot ce se petrece în mintea celuilalt. Fiecare dintre noi are un univers interior complicat de exprimat în gesturi sau cuvinte, pe care poate ne-am dori să-l împărtășim cu oamenii dragi, dar nu găsim „instrumentele” pentru a face asta. Și-atunci rămâne nemărturisit, deși ne costă mult plimbarea asta de unii singuri prin ceea ce uneori e parcul de distracții, alteori tunelul groazei gândurilor noastre.

De-asta ni se întâmplă să spunem sau să auzim, din când în când: „Nu mă așteptam să reacționezi așa!”. Pentru că tot ceea ce vedem e manifestarea exterioară a unor mecanisme invizibile, care au alte norme decât cele pe care le putem noi pricepe și o libertate dincolo de puterea noastră de cuprindere. Din același motiv, ne e mai ușor să găsim justificări pentru acțiunile noastre, că doar știm procesul anevoios care a transformat ideile în fapte. În vreme ce, în cazul celorlalți, putem înțelege că din punctul A s-a ajuns în punctul B, dar cum și pe unde i-a purtat drumul, n-avem cum să știm. Iar de multe ori nici nu ne prea interesează.

Asta nu s-ar putea spune vreodată despre Malcolm Gladwell, pentru care destinația nu prea are importanță – drumul este singura miză. Considerat unul dintre marii gânditori moderni,  Gladwell este un călător printre povești, un explorator al fantasticului din banal, un rătăcitor printre cei care par să-și fi găsit locul, un artist al mirării în fața existenței, un spirit lucid și neliniștit, care și-a petrecut viața întrebând și povestind. Această curiozitate nesfârșită și bucurie de a cunoaște oameni-personaje se regăsește și în cartea sa – What the Dog Saw, o colecție de întâlniri cu cei care au schimbat mica bucățică de lume care le-a fost și le este scenă. Continue reading “Ce-a văzut câinele”

Teleghidați de visuri mecanice

Sună alarma. Cafeaua de dimineață. Zgomotul cheilor în ușă. Trepte coborâte în fugă. Mașini. Trafic. Aglomerație. Birou. O nouă zi. Dar parcă mereu aceeași zi.

Uneori nu ai cum să nu intri pe pilot automat, fără să-ți dai seama. Sunt lucruri pe care le faci mecanic, pentru că fiecare dimineață are rutina ei și de ce ți-ai bate capul cu formele, culorile și sunetele din jurul tău, când sunt atâtea aparate care să se asigure că: te trezești la timp, bei cantitatea precisă de cafeină, îți încălzești mâncarea suficient de bine, știi direcția în care mergi, fără să mai fie nevoie să privești în jur, e de-ajuns să te uiți la un ecran plasat pe bordul mașinii. Oameni, străzi, clădiri, nori și ceruri ai tot văzut de-a lungul timpului, acum îți sunt de folos liniile frânte care te duc acolo unde trebuie să ajungi, de ce-ar fi nevoie să te mai bucuri și de drum?

Înconjurați de obiecte, echipamente și electronice gata să ne preia responsabilitățile, să fie prezente acolo cu un semnal de alarmă, atunci când gândurile noastre sunt în altă parte, putem avea impresia că viața e mai ușoară, că totul e mai simplu. Pentru că ceea ce altădată necesita prezență și efort, acum se rezolvă din apăsarea unui buton, programarea unui cronometru sau setarea unei comenzi.

Însă, rostul lucrurilor care ne înlocuiesc, în anumite domenii, ar trebui să fie acela de a ne da mai mult timp pentru întâlnirea cu noi, nu de a ne acomoda absențele din propria existență, de a ne face mai leneși în căutarea visurilor noastre, de a ne îngădui neparticiparea la anumite situații care-și găsesc o rezolvare electronică.

Automatizarea este foarte importantă în evoluția societății contemporane, dar trebuie să rămânem oamenii care fac circuitele să funcționeze, nu să ne lăsăm teleghidați de visuri mecanice. Este avertismentul dat de Nicholas Carr, în The Glass Cage: Automation and Us, o  carte despre oameni, mașini, algoritmi, emoții și necesitatea de a ne păstra rațiunea, chiar și atunci când roboții sunt capabili să ia hotărârile pentru noi. Continue reading “Teleghidați de visuri mecanice”