
Nu putem sta locului. De plăcere, de nevoie, din întâmplare sau după planificări amănunţite, pornim grăbiţi la drum să găsim fericirea care e mereu în altă parte. Avem indicatoare, hărţi, gps-uri spre unde ne dorim să ajungem, poposim puţin, ne plictisim sau ne-ntristăm şi-apoi ne îndreptăm altundeva. Ne aşteptăm ca geografia să îşi facă datoria conform proverbului „schimbi locul, schimbi norocul”, dar ne trezim că ne împiedicăm tot de noi, oriunde am ajunge.
Din destinaţie în destinaţie, rătăcindu-ne în direcţii greşite, ne lovim de parapetul aşteptărilor noastre, ne împiedicăm de câte o pietricică de destin şi apoi zăbovim istoviţi să privim cerul, acelaşi deasupra tuturor orizonturilor. Ni se face dor să plecăm mai departe, dor să ne întoarcem.
Viaţa noastră seamănă cu un terminal de sosiri, plecări şi aşteptări, a cărui condică de sugestii şi reclamaţii e plină de plângeri ale călătorilor nemulţumiţi. Aşteptăm uneori trenuri sufleteşti şi profesionale care nu mai vin, dar pentru că tot trebuie să ajungem undeva, ne agăţăm de marfarul care se opinteşte în dreptul nostru, ne înghesuim în compartimente de viaţă cu oameni care ne enervează cumplit, dar de care ni se face dor când trebuie să ne despărţim, stăm mai mereu pe câte un peron şi purtăm după noi bagajul poveştilor noastre.
Asta a descoperit Alain de Botton după o săptămână de rezidenţă la aeroportul Heathrow, din Londra. Că oamenii îşi liniştesc sufletele punându-şi corpurile în mişcare, că un orar de zboruri îţi poate frânge inima sau ţi-o reîntregeşte, că ritmul vieţii este dat de cei care vin şi care pleacă dintre noi, de lângă noi. Către un cer pe care îl vedem sau care e prea sus. Continue reading “Viaţa, între sosiri şi plecări”