Încă nu…

Carol Dweck cercetează ceea ce în engleză se numește “growth mindset”. Nu știu care ar fi traducerea în română, poate din motivul că noi credem mai mult în inteligența nativă și nu în faptul că inteligența se poate educa și că noi creștem cu fiecare lucru nou învățat.

În acest discurs TED  Dweck descrie două moduri de abordare a unei probleme și confirmă faptul că  într-adevăr din greșeli învățăm. Mie personal mi-a dat câteva explicații legate de dificultatea mea de a-mi găsi motivația, chiar dacă îmi place foarte mult ce fac: teama de eșec.

Dar sunt mult mai multe de învățat de aici pentru fiecare personal.

‘Cum ne creștem copiii? Îi creștem pentru „acum” în loc de „încă nu”? Creștem cumva niște copii obsedați să ia doar nota maximă? Creștem copii care nu știu să viseze la mai mult? Obiectivul lor cel mai important e nota maximă la următorul test? Îi însoțește oare toată viața această nevoie constantă de validare? Posibil, căci mulți angajatori îmi spun că am educat deja o generație de tineri angajați care nu suportă să treacă o zi fără o recompensă.’

Audiție plăcută.

BE smarter with every book you read.

Teleghidați de visuri mecanice

Sună alarma. Cafeaua de dimineață. Zgomotul cheilor în ușă. Trepte coborâte în fugă. Mașini. Trafic. Aglomerație. Birou. O nouă zi. Dar parcă mereu aceeași zi.

Uneori nu ai cum să nu intri pe pilot automat, fără să-ți dai seama. Sunt lucruri pe care le faci mecanic, pentru că fiecare dimineață are rutina ei și de ce ți-ai bate capul cu formele, culorile și sunetele din jurul tău, când sunt atâtea aparate care să se asigure că: te trezești la timp, bei cantitatea precisă de cafeină, îți încălzești mâncarea suficient de bine, știi direcția în care mergi, fără să mai fie nevoie să privești în jur, e de-ajuns să te uiți la un ecran plasat pe bordul mașinii. Oameni, străzi, clădiri, nori și ceruri ai tot văzut de-a lungul timpului, acum îți sunt de folos liniile frânte care te duc acolo unde trebuie să ajungi, de ce-ar fi nevoie să te mai bucuri și de drum?

Înconjurați de obiecte, echipamente și electronice gata să ne preia responsabilitățile, să fie prezente acolo cu un semnal de alarmă, atunci când gândurile noastre sunt în altă parte, putem avea impresia că viața e mai ușoară, că totul e mai simplu. Pentru că ceea ce altădată necesita prezență și efort, acum se rezolvă din apăsarea unui buton, programarea unui cronometru sau setarea unei comenzi.

Însă, rostul lucrurilor care ne înlocuiesc, în anumite domenii, ar trebui să fie acela de a ne da mai mult timp pentru întâlnirea cu noi, nu de a ne acomoda absențele din propria existență, de a ne face mai leneși în căutarea visurilor noastre, de a ne îngădui neparticiparea la anumite situații care-și găsesc o rezolvare electronică.

Automatizarea este foarte importantă în evoluția societății contemporane, dar trebuie să rămânem oamenii care fac circuitele să funcționeze, nu să ne lăsăm teleghidați de visuri mecanice. Este avertismentul dat de Nicholas Carr, în The Glass Cage: Automation and Us, o  carte despre oameni, mașini, algoritmi, emoții și necesitatea de a ne păstra rațiunea, chiar și atunci când roboții sunt capabili să ia hotărârile pentru noi. Continue reading “Teleghidați de visuri mecanice”

Cum blochează creierul anumite amintiri

Conform unui studiu, există două moduri de a uita ceva în mod voluntar. Primul mod este de a bloca sistemul de amintire al creierului, în timp ce al doilea este de a construi alte amintiri pentru creier, în locul celei pe care vrem să o blocăm. Cercetătorii au descoperit aceste două metode prin scanarea RMN a creierului voluntarilor în timp ce își aminteau și uitau în mod voluntar anumite asocieri între perechi de cuvinte. Au uitat asocierile, fie încercând să le blocheze, fie gândindu-se la alte lucruri care să înlocuiască amintirile despre asocieri.

Continue reading “Cum blochează creierul anumite amintiri”

Absurdul fericirii

Se spune că fericirea nu înseamnă să ai ceea ce-ţi doreşti, ci să-ţi doreşti ceea ce ai deja. Dar asta nu ne împiedică să pornim în fiecare zi într-o cruciadă a „mai binelui” care să ne ducă aproape de visurile pe care ni le fabricăm din speranţele noastre şi aşteptările celorlalţi. Nu ştim întotdeauna în ce direcţie ne îndreptăm, dar ştim că nu trebuie să ne oprim din goană, pentru a nu pierde cursa către nicăieri.

De ajuns, nu avem cum să ajungem, pentru că nu există vreo linie de sosire prestabilită, dar trebuie să rămânem în rând pe culoarul de alergare, orice ar fi.

Şi în timp ce ne încurajăm, cu zâmbete desenate din pixeli şi poveşti motivaţionale, că o rază de soare şi o cafea fierbinte sunt tot ce avem nevoie pentru un început luminos de zi, o replică sentenţioasă, o privire neprietenoasă ori un e-mail cu o veste neplăcută de la muncă pot compromite tot ceea ce auto-iluzionarea şi-a propus să facă din buna noastră dispoziţie.

Ne jucăm de-a fericirea, dar ieşim repede din rol atunci când partenerii de scenă nu spun replicile pe care noi le aşteptăm.

În The Age of Absurdity, una dintre cărţile-diagnostic ale vremurilor noastre, Michael Foley observă cu ironie că toată această predispoziţie a omului modern spre dezamăgire este determinată de „un cocktail toxic de nemulţumire, nelinişte, dorinţă şi dispreţ”. Simţim că totul ni se cuvine şi reacţionăm necontrolat atunci când acest „tot” ne ocoleşte sau nu vine în forma pe care noi o dorim.
Continue reading “Absurdul fericirii”

Studii de cumpărăturologie

Cardurile de credit ne permit să cheltuim şi banii pe care nu-i avem, astfel că nu e de mirare că publicitarii se înghesuie să ne convingă cât de mult ne dorim lucruri la care nici măcar nu ne-am gândit vreodată. Şi bine am făcut 🙂 .

Suport pe care să-ţi sprijini bărbia, atunci când eşti obosit, dar eşti într-un spaţiu public, umbreluţe pentru încălţăminte, scufie de noapte cu pernă integrată, set de mini-golf pentru a nu te plictisi la toaletă, roţi ajutătoare pentru pantofii cu toc, kit de antrenament pentru peştişorii din acvariu sau cornet rotativ de îngheţată – sunt doar câteva dintre invenţiile de care putem beneficia în zilele noastre şi care sunt la doar un telefon⁄telemarketer distanţă.

Cumpărându-le, împreună cu restul obiectelor care ne sunt prezentate într-o multitudine de forme, culori şi inutilităţi, viaţa ar trebui să devină, dintr-o dată, mai simplă, mai frumoasă, rămânându-ne mai mult timp de petrecut împreună cu cei dragi.

Iluziile astea tehnicolore, care se încheie cu o cronică a unei fericiri anunţate şi promisiunea unei lumi mai bune, sunt cele care ne îndeamnă, de fapt, să cheltuim şi ceea ce nu avem. Pentru că, cine ştie, poate apa minerală n-o să ne facă la fel de veseli şi optimişti precum familia din reclamă, dar atunci poate jeanşii noi îşi vor face datoria sau poate telefonul, plasma, excursia, apartamentul din cartierul rezidenţial etc. Nu poţi vinde iubirea sau împlinirea sufletească, dar poţi vinde mirajul obţinerii lor prin intermediul unor lucruri pentru care banii sunt suficienţi.

Interesat să afle ce se ascunde în spatele acestei relaţii complicate dintre publicitate şi consum, într-o societate în care dependenţa de cumpărături este considerată o tulburare psihică, danezul Martin Lindstrom a adunat în cartea sa Buyology concluziile şi observaţiile unuia dintre cele mai importante studii de neuromarketing derulate vreodată.
Continue reading “Studii de cumpărăturologie”

Cum ne afectează Google creierul

Ne petrecem mare parte din timp conectaţi la internet. Ne-am obişnuit atât de tare cu prezenţa google-ului sau a reţelelor sociale în viaţa noastră, încât lipsa lor pe o perioadă dată de timp ne induce o angoasă existenţială asemănătoare celei experimentate de dependenţii de narcotice. De aceea, în ultima vreme, terapiile anti-internet au luat amploare, multe ţări dezvoltate înfiinţând chiar şi centre specializate pentru acest tip de adicţie.

Informaţia de care avem nevoie este azi la câteva taste depărtare, aşa că nu ne gândim niciodată că internetul ar putea fi în vreun fel responsabil cu recartarea circuitelor neuronale sau cu reprogramarea memoriei. Nu putem crede că acest lucru ne poate afecta la nivelul percepţiei şi cunoaşterii.

Dar un text pe care-l citim pe o pagină internet nu este un simplu text.

Continue reading “Cum ne afectează Google creierul”

O minte sclipitoare

Felul cum funcţionează creierul nostru este, în mare parte, un gigantic puzzle. Cercetările în neuroştiinţă sunt de la an la an îmbogăţite, dar deocamdată nu ştim de ce mor unele celule şi astfel, nu avem un instrument eficace împotriva Alzheimer-ului, de exemplu. Nu ştim de ce un atac cerebral implică haos neuronal, dar nu duce la pierderea memoriei. Nu ştim legătura dintre boala Parkinson şi demenţă, adică de ce unele celule sunt distruse, iar altele, nu.

Continue reading “O minte sclipitoare”

Să nu faci rău

“They call us heroes, and sometimes gods. Perhaps they never quite realised just how dangerous the operation had been and how lucky they were to have recovered so well. Whereas the surgeon, for a while, has known heaven, having come very close to hell.Henry Marsh

Ce înseamnă să fii neurochirug? Ce implică o operaţie pe creier şi cum te simţi când viaţa unui om stă, literalmente, în mâinile tale? Ce înseamnă să fii atât de responsabil şi totuşi să continui să tai din materia care-l face pe om, om: gânduri, sentimente şi raţiune? Cum trăieşti cu consecinţele unei operaţii ratate?

Cultura populară ne învaţă să ne uităm la neurochirugi ca la nişte zei. Atitudinea acestora oricum nu ne lasă să credem altceva decât că, într-adevăr, sunt nişte fiinţe superioare, cu calităţi excepţionale. Vedem neurochirurgia ca pe o ramură a medicinei extrem de migăloasă, vedem precizie şi măiestrie, iar pe cei care manipulează acele instrumente atât de sofisticate îi credem calmi şi detaşaţi. Do No Harm vine, nu neapărat să demonteze toate aceste convingeri, dar măcar să le nuanţeze.

Continue reading “Să nu faci rău”

O anatomie a halucinațiilor

Hallucinations

„The potential for hallucination is present in us all, a vital part of the human condition.” 

Cine n-a auzit vreodată pași pe scări, ferestre sau uși care se trântesc fără motiv, sau în care pare să bată cineva, cine n-a văzut umbre mișcându-se fără sens, obiecte care nu sunt acolo, sau a simțit o mână rece, eventual cu gheare, plimbându-i-se pe spate? Contrar opiniei generale, halucinațiile apar mult mai des decât am crede, numai că din cauza stigmatizării acestui tip de percepție, câți ar fi dispuși să recunoască? Să nu uităm că în cultura modernă halucinațiile sunt adesea asociate cu nebunia, în timp ce în trecut, ca în cazul Ioanei d’Arc erau văzute drept semnul unui om aflat în contact cu divinitatea. Dacă ne gândim la halucinații, la propriile noastre experiențe, ne vin în minte o mulțime de întrebări precum: Unde se termină revelația și unde începe halucinația? Dacă halucinația e reală pentru persoana care o experimentează, ce este atunci realitate? Prin cât de multe experiențe halucinatorii am trecut oare fără ca măcar să ne dăm seama (mie mi-a luat vreo 10 ani să descopăr că forma aceea luminoasă care mă fugărea nu fusese o experiență supranaturală, ci pur și simplu imaginația bogată combinată cu sugestia)? Care e valoare, sensul acestor halucinații?

„One does not see with the eyes; one sees with the brain.”

Oliver Sacks, cel pe care probabil îl știți datorită cărții The Man Who Mistook His Wife for a Hat and Other Clinical Tales, scrie cu drag și considerație față de pacienții săi, fiind foarte deschis și sincer despre propriile experiențe, axându-se pe o  literatură psihiatrică ce vizează cazurile marginale ale acesteia. Tratând experiențe magice în termeni științifici, cu probabilitatea de a-ți modifica modul în care percepi lumea, Hallucinations este o antologie sau anatomie a halucinațiilor, o incursiune lucidă pe teritoriile mlăștinoase ale acestora, care demonstrează puterea minții de a proiecta în afară acele lucruri pe care are nevoie să le vadă, faptul că suntem la mila celor trei kilograme de materie cenușie care se ascund sub o claie de păr, deși creierul e departe de a fi un organ demn de încredere în ceea ce privește percepția. Suntem determinați a fi mai atenți la ce anume acordăm atenție, întrebându-ne mereu cum ne-am putea demonstra că ceea ce percepem ca fiind real chiar e real. Continue reading “O anatomie a halucinațiilor”

Iubirea ca o boală sau tulburare de comportament

Izvoare de cerneală au umplut mii de coli de-a lungul timpului pentru a defini cel mai sublim sentiment – iubirea. Munți de cuvinte înălțătoare și oceane de metafore au conturat în diferite forme acest magnific sentiment. Voltaire scrie că “iubirea este o stofă a naturii, brodată de imaginație”. Eu m-am îndrăgostit de vorbele dulci ale lui John Fowles: “dragostea este misterul dintre doi oameni, nu asemănarea dintre ei”.

Închide ochii pentru o clipă și regăsește în tine fluturii îndrăgostelii. Savurează ușor acele clipe, precum o mireasmă de primăvară, sau precum un fragment din tandrețea acordurilor lui Purcell.

Acum n-aș strivi corola de minuni a lumii și nici n-aș ucide cu mintea tainele, dar în numele științei am să o fac. Iubirea este doar chimie. Da și este dovedit științific. Revenind la cele telurice și neurobiologice, iubirea este un șir de procese chimice.

 


Continue reading “Iubirea ca o boală sau tulburare de comportament”