Tag: bestseller

Remediu pentru fericire

antidote

Sunt zile în care ieşi din casă cu un zâmbet imens pe faţă, pregătit să faci faţă lumii mohorâte, te încarci din faţa oglinzii cu energie, îţi spui tot felul de mantre pentru încrederea în sine şi că nu are ce să meargă rău dacă tu gândeşti pozitiv. Doar că viaţa pare să ia asta ca pe o provocare…

Nu ne putem abţine să ne stabilim obiective, iar starea de bine e de cele mai multe ori în fruntea listei, pentru că se pare că fericirea poate fi auto-indusă, în doze zilnice. Până şi renunţarea la obiective a devenit un obiectiv, în unele cărţi de self-help. Parcă ne-am dori să bifăm toate modalităţile prin care să ne dezamăgim, să ajungem să ne revoltăm împotriva lipsei noastre de disciplină, de determinare, de motivaţie. Asta în condiţiile în care lumea din jur nu e o echipă de majorete gata în orice moment să sară cu pampoanele în sprijinul nostru.

Dar noi nu şi nu – trebuie să avem nişte ţeluri spre care să sprintăm ca nişte alergători olimpici, iar dacă nu le atingem e din cauză că avem o problemă – ţelul e să o depăşim. Şi aşa, din obstacol în obstacol, cu trofee, menţiuni sau retrageri ruşionoase, înaintăm spre ceva… orice.

Ştim cât ar trebuie să slăbim, să citim, să călătorim, să iubim, să trăim şi, cu toate astea, rămânem mereu în urma noastră, pentru că ceea ce ştim că ar trebui să facem nu corespunde cu ceea ce putem să facem.

Oliver Burkeman, ziaristul care de-a lungul ultimilor ani a citit cam tot ce s-a scris în domeniul motivaţional, făcând recenzii pentru ziarul The Guardian, a ajuns la concluzia că avem nevoie de un remediu. Şi aşa a apărut cartea sa, The Antidote, despre fericire pentru oamenii care detestă gândirea pozitivă. Continue reading “Remediu pentru fericire”

Avem nevoie de dragoste şi de… banalitate

 

happ

Uneori obosim să ne răzvrătim împotriva bucuriilor banale, a fericirilor mărunte şi acceptăm stingheri emoţiile-clişeu. Atunci îndrăznim să ne simţim la fel ca alţii, renunţând la banderola de „cel special”, măcar pentru câteva clipe. Şi nu ne e deloc rău. Muzicianul britanic Jarvis Cocker vorbeşte într-un cântec despre faptul că oamenii par să aibă nevoie de complicaţii în vieţile lor şi că, atunci când nu au de vindecat rănile unei copilării grele, în care au fost traumatizaţi de părinţii lor sau de condiţiile în care au crescut, dezvoltă dependenţe şi inventează singuri suferinţe care să-i ajute să-şi cultive o personalitate.Se pare că dacă nu mergi permanent cu un norişor cenuşiu deasupra capului, cu un vortex de griji ale umanităţii sub picioare şi dacă nu eşti personificarea plină de voie-bună şi umor a atmosferei colorate din „Corbul” lui Edgar Allan Poe n-ai cum să fii profund, complex… Una peste alta, nu ai cum să fii un stâlp de bază al societăţii, dacă nu-ţi petreci majoritatea timpului încruntându-te la nimicnicia vieţii. Aşa că postările cu pisici şi căni de cafea pot să-ţi strice reputaţia, în orice moment.Eu cred că avem nevoie să ne amintim din când în când că „binele învinge”, că după orice noapte grea răsare soarele (chiar dacă nu-l poţi vedea din cauza ceţii), că dacă zâmbim lumea întreagă ne va zâmbi, că răsplata vine după faptă şi că un gând bun e primul pas spre fericire. Nu de alta, dar chiar dacă ne-am săturat de toate aceste manifeste ale optimistului anonim, nu e ca şi cum am fi învăţat ceva din ele. Pur şi simplu, sunt vitrine cu îndemnuri pe lângă care trecem fără a cumpăra nimic şi ni se pare agasant să primim mereu aceleaşi oferte prêt-à-porter, când ni se pare că viaţa noastră ar trebui să fie mai haute-couture. Nu dintr-un motiv anume, ci doar pentru a fi diferită.Probabil că de-asta sunt şi atât de multe cărţi motivaţionale, inspiraţionale, care să te ajute să te ajuţi. Trebuie să citim mult înainte să aplicăm măcar puţin din toate, pentru că ne lăsăm greu convinşi de faptul că simplitatea, generozitatea, bucuria de a trăi, toleranţa şi… banalitatea ar putea fi soluţia. Şi totuşi…Oprah Winfrey a mărturisit cândva că o astfel de carte i-a transformat viaţa, arătându-i că „miracolele sunt doar o schimbare de perspectivă”. Este vorba despre A Return To Love (linkul duce către CD-ul versiunea audio a cărţii) a lui Marianne Williamson. Continue reading “Avem nevoie de dragoste şi de… banalitate”

Eroii de lângă noi

Poate că Blanche DuBois, din A Streetcar Named Desire, avea dreptate şi tot ce ne trebuie este un strop de bunătate din partea străinilor. Pentru a nu ne pierde încrederea în lume şi ale sale. Puţină generozitate cu siguranţă nu a făcut rău nimănui…  dimpotrivă, a ancorat speranţe în pământul ăsta greu de lucrat al realităţii.Avem nevoie de modele, de oameni-hotar, de rădăcini şi de ochi ridicaţi spre cer. Avem nevoie să fim atenţi la cei care inspiră fără a instrui, la cei care animă fără a zdruncina, la cei care motivează fără a împinge de la spate, la cei care încep prin a se schimba pe ei înşişi, înainte să deşurubeze mecanismele vieţii şi să le predea altora lecţii de transformare în 10 paşi şi-un status.Ne încurcăm în cuvinte care ambalează faptele după cum ne vine mai uşor, şi ne convingem că dacă spunem un lucru e ca şi cum l-am făcut pe jumătate.Doar că, în faţa unei lumi care şi-a pierdut cumpătul, cuvintele devin zgomot de fond. Ăsta e momentul în care avem cea mai mare nevoie de eroi. Însă nu dintre-aceia care se prefac din roboţi în maşini, apoi în păienjeni sau reporteri zburători la Daily Planet. Ci de cei buni din noi…Gândindu-se la realitatea pe care o au de desluşit copiii lui, Jonas şi Lila, atunci când vor creşte, Brad Meltzer, unul dintre cei mai cunoscuţi autori de thriller-uri şi cărţi de suspans din lume (The Inner Circle, The Zero Game, The Book of Lies etc.), s-a gândit ce sfaturi le poate da celor mici. Cum să-i facă să priceapă dezordinea, răsturnările, suferinţa, dar şi frumuseţea vieţii, cum le-ar putea vorbi despre felul în care ei pot îndrepta neajunsurile. Aşa că le-a dedicat două volume despre oameni simpli care au făcut lucruri extraordinare: Heroes for My Son şi Heroes for My Daughter. Continue reading “Eroii de lângă noi”

Destinatar: „Jerry” Salinger

Toţi pornim în căutarea unui vis. Ne pregătim pantofii roşii fermecaţi şi mergem pe drumul cărămizilor galbene, spre un tărâm al lui Oz în care ar trebui să ne găsim locul, curajul, inima şi mintea. De cele mai multe ori, realitatea nu e ca în broşura turistică pe care ne-o confecţionăm din gânduri şi speranţe, dar călătoria rămâne la fel de interesantă. Mai ales atunci când o putem împărtăşi.Asta a descoperit şi Joanna Rakoff, o tânără care a abandonat şcoala, a plecat din oraşul ei natal şi s-a mutat la New York pentru a deveni poetă. Însă, înainte de a-şi vedea numele publicat pe vreo carte, a pătruns în culisele industriei editoriale, acolo unde poveştile se întâlnesc cu parafe notariale, iar emoţia cuvintelor este adeseori demolată de paranoia, nesiguranţă şi egocentrism.Chiar dacă viaţa nu s-a întâmplat aşa cum ar fi sperat şi nici unul dintre agenţii literari alături de care lucra nu a văzut în felul în care Rakoff dactilografia o sensibilitate ieşită din comun, sonorităţi sau ritmuri care să-i convingă să îşi transforme asistenta în client, lumea o cunoaşte astăzi mai ales datorită acelei experienţe câteva luni, mărturisită în cartea My Salinger Year. Deşi nu a bifat staţiile pe care şi le stabilise, a ajuns totuşi la destinaţie şi a strâns o mulţime de poveşti neaşteptate pe drum.   Continue reading “Destinatar: „Jerry” Salinger”

Viaţa ca artă a banalului

De multe ori avem impresia că-i cunoaştem pe scriitorii pe care-i citim, chiar dacă nu ştim nimic din biografia lor civilă. Pur şi simplu, ne recunoaştem în cea emoţională, în experienţa de lucru a unor sentimente, în studiile unor gânduri, în anumite (in)abilităţi de trăire şi simţire sau hobby-uri de visare.Dar, deşi nu avem nevoie de confirmări birocratice, compilate de arhivari destoinici, ne încântă ideea de a trage puţin cu gândul la viaţa din spatele poveştilor scrise, câtă vreme nu riscăm să ne afundăm într-un prea sec realism documentar. Pentru că e evident că registrele de la primărie nu pot cuprinde complexitatea unui suflet, dar pot oferi nişte indicatoare către drumul parcurs prin viaţă, fără echipament de protecţie, de autorii ale căror cuvinte ne redefinesc existenţa.Profund versatil, purtând cu sine, în secvenţe aproape simultane de creaţie – violenţa extremă şi poezia, Anthony Burgess face acest pas curajos pe tărâmul ficţiunii unei vieţi fascinante, tocmai pentru că e învăluită în mister – cea a lui William Shakespeare. Nu ca istoric al literaturii, ci ca suflet rătăcitor printre emoţiile create de Bardul din Stratford-upon-Avon.Nothing Like the Sun nu este o biografie, ci o repovestire a iubirilor lui Shakespeare (oricine şi oricum ar fi fost el), din culisele artei sale. Imaginarul domină acest roman care anulează graniţele între realitate şi ficţiune, invitându-ne să poftim în povestea dincolo de poveste. Continue reading “Viaţa ca artă a banalului”

Noua colecție de gânduri

Ești de stânga sau de dreapta? Nu doar vederile politice sunt tranșate prin astfel de întrebări, ci și felul în care percepem lumea, pentru că mintea are propriile ei mandate de conservatori și liberali, acordate în funcție de partea creierului pe care o folosim mai mult.

Emisfera stângă este dominantă la oamenii raționali, analitici, care-și folosesc logica pentru a rezolva dilemele fiecărei zile. Cea dreaptă are de-a face cu emoțiile, creativitatea, imaginația și impulsurile care se lasă greu domolite de circumspecție.

Dar oricât ai fi de organizat, tot o să alergi după niște visuri, fără agendă la tine, în vreme ce poeții propriei lor existențe sunt nevoiți să țină evidența facturilor pe care le au de plătit luna asta.

Așa că nu ne plictisim, ori de cât ori mecanismele gândirii și emoțiilor se dau peste cap și ne surprind cu lucruri pe care nu ne bănuiam în stare să le facem.

În best-sellerul A Whole New Mind, Daniel Pink spune că a venit momentul să mai dăm logicii o pauză, indiferent de care parte a creierului e mai activă, și să învățăm să deprindem cât mai bine funcțiile emisferei drepte, pentru că inovația și gândirea creativă sunt viitorul în educație, afaceri, carieră, societate și… iubire. Continue reading “Noua colecție de gânduri”

Improbabilul ce stă să se întâmple

Uneori, rutina e doar o formă de ancorare în viață, pentru a nu ne dezechilibra cu totul dacă se întâmplă ceva neașteptat. Obiceiurile fiecărei dimineți, răsfoitul presei în metrou, muzica pe care o asculți înainte de ajunge la birou, drumul pe care-l alegi spre casă, pentru a mai trage puțin de mânecă serile de vară, înainte de a te adăposti, toți acești pași siguri făcuți pe certitudinile de ieri te ajută să mergi pe sârma necunoscutului de mâine. Sau cel puțin așa ar trebui.

Accidentul nu poate fi accidental, pentru că asta ne-ar lua plasa de siguranță a comportamentelor recunoscute, trebuie să găsim explicații, iar frica de întâmplare și de capriciile sorții afectează chiar și cele mai puternice spirite, atunci când improbabilul devine regulă.

Doar că niciodată nu ești suficient de pregătit pentru ce urmează, chiar dacă ai trecut prin toate etapele pregătitoare, ai respectat instrucțiunile, ai integrat în acțiunile tale concluziile lecțiilor învățate, încercând să asamblezi puzzle-ul noii zile. Pentru că în spatele răspunsurilor pe care le credeam definitive sunt mereu ascunse noi sensuri, pe care le descoperim, sprijiniți pe ce știam și zdruncinați de ce ne surprinde.

Timp de 60 de zile, între decembrie 1951 și februarie 1952, mica localitate Elizabeth, din New Jersey, s-a transformat într-o ”umbrelă a morții”, după cum a numit-o primarul din acele vremuri. Asta pentru că, în acest interval scurt de timp, viața și-a reconfigurat regulile și o excepție tragică s-a repetat inexplicabil, aducând imposibilul pe prima pagină a ziarelor. În mai puțin de trei luni, în orășelul american s-au prăbușit consecutiv trei avioane de linie, catastrofele provocând peste 120 de victime, din aer și de la sol. Continue reading “Improbabilul ce stă să se întâmple”

Despre succes, cu nefericire

Cu multele şi complicatele ei jocuri de societate, viaţa te poate face să te simţi adesea ca un puşti neajutorat, înarmat în faţa catastrofei iminente doar cu o praştie zdrenţuită şi o pereche de picioare zvelte. Iar guru-ul economic Malcolm Gladwell spune răspicat că asta ar putea fi mai mult decât suficient pentru a-ţi învinge frica de a-ţi fi frică. În noua lui carte, “David and Goliath”, autorul revoluţionarelor “Blink” şi “The Tipping Point” arată, în stilul lui aparte, care nu menajează conştiinţe aţipite, că mulţi dintre noi, în situaţii de criză şi îmboldiţi de panică, se împiedică în propria praştie, sfârşind cu cel puţin un picior vătămat. Astfel, nu doar că ne sabotăm orice şansă de reuşită, consolându-ne doar cu posibilitatea de a ne plânge de milă, dar îi permitem adversarului să beneficieze, fără efort, de auto-indusa înfrângere.

Bineînţeles, printre noi sunt şi acei “Davizi” care, agăţându-se cu toată puterea de muchiile tăioase ale speranţei, pun tot ce au în slujba clipei şi ţintesc decisiv în inamicul real – discriminarea, ignoranţa, teroarea, despotismul, agresiunea, resemnarea şi indiferenţa. Continue reading “Despre succes, cu nefericire”

Bunicii generaţiei X

„Organismele noastre încetaseră să funcţioneze, blocate de mirosul de copiator, de pastă corectoare, de izul de hârtie de xerox şi de stresul fără sfârşit, cauzat de nişte slujbe fără rost, făcute cu dinţii strânşi şi lipsite de orice recunoaştere.Am avut dorinţe compulsive care ne-au făcut să confundăm mersul la cumpărături cu creativitatea şi să credem că închirierea unei casete video într-o sâmbătă seară ne ajunge”. (Douglas Coupland, Generaţia X)

Oare când ni s-au întâmplat toate astea? Şi noi unde eram în acest timp?Bunicii noştri aveau certitudini, credeau, cu inima larg deschisă către celălalt, în datorie, familie, muncă, bunătate, prietenie şi loialitate. În faptul că suntem cu toţii nişte bieţi copii neştiutori, sub un cer mare, şi că tot ce ne rămâne de făcut este să învăţăm să ne jucăm frumos împreună, cât mai avem de poposit pe aici. Şi parcă nu se văicăreau atât de mult… Continue reading “Bunicii generaţiei X”

Omul-poveste

Acum trei ani, când Amos Oz a venit la Bucureşti, pentru a susţine o conferinţă şi a-şi lansa seria de autor de la Editura Humanitas, nu ştiam foarte multe despre el, despre cărţile lui. Citisem „Black Box”, „To Know A Woman” şi răsfoisem „A Tale of Love and Darkness”, în timp ce mintea îmi era la o altă lectură. Încă nu ne întâlniserăm…Fiind scriitorul preferat al unei persoane foarte dragi mie, am avut dintotdeauna un fel de admiraţie politicoasă, dar rezervată, faţă de autorul israelian care scrie „romane-democraţii”, pentru că simţeam că e ceva care îmi scapă deocamdată. Respectam ceea ce nu puteam încă îndrăgi.Însă, în acel februarie 2012, în somptuoasa şi eleganta sală a Ateneului, în faţa publicului (prea) solemn venit acolo, printre sute de ochi curioşi şi atenţi, a avut loc întâlnirea între mine şi Amos Oz… fără ca nimeni să se prindă de asta 😉 Continue reading “Omul-poveste”