Nori negri de fericire

ove

Îi ştiţi pe oamenii ăia care par că umblă mereu cu un norişor cenuşiu deasupra capului, din care tunete şi fulgere răzleţe se tot abat spre rude, vecini, politică, sport, economie sau şedinţe de bloc? Nimic nu le convine, nimic nu le e pe plac, pentru că lumea nu mai e ca pe vremea când oamenii erau gospodari şi lipsiţi de dileme (asta întâmplându-se, bineînţeles, în tinereţea lor), iar ordinea lucrurilor s-a dat peste cap şi a aterizat drept în nas.

Într-o societate condamnată să-şi lipească zâmbete pe faţă pentru a masca furtunile din interior, aceşti veşnic nemulţumiţi sparg convenţia. Ei protestează mereu, sunt vehemenţi şi inflexibili, sunt posaci şi mohorâţi, sunt bănuitori şi precauţi, sunt tot ceea ce pliantele de fericire home-made nu promovează.

Cu toate astea, nu ai cum să nu îi îndrăgeşti, nu doar pentru că te provoacă să te gândeşti la toate lucrurile pentru care ar trebui să fie recunoscători (aşa, de fapt, făcându-ţi propriul bilanţ restant), ci şi pentru că în spatele oricărei furii se presimte câte-o rană nevindecată, o dezamăgire care a răvăşit totul în cale, lăsând în urma ei doar ruine de emoţii, bucăţi de oameni.

Fiecare dintre noi are nevoie să (se) salveze, să (se) repare, iar adesea, încercând să-i arăţi câteva raze timide de soare unui om captiv în frontul lui atmosferic cu presiune ridicată, ajungeţi să priviţi împreună răsăritul, pe care nu l-ai mai văzut nici tu demult din cauza lozincilor optimiste cu lumină artificială.

Despre unul dintre aceşti oameni, cu principii clare, tabieturi stricte şi răbdare puţină, dar de o generozitate copleşitoare, în spatele faţadei morocănoase, a scris suedezul Frederick Backman în A Man Called Ove, amuzantul şi înduioşătorul său roman de debut, devenit best-seller în întreaga lume. Continue reading “Nori negri de fericire”

Stropul nostru de nebunie

skeleton

Auzim de multe ori spunându-se „așa ceva nu e normal” sau „mi se pare firesc să…”. Într-o lume a excepțiilor, noi încă mai așezăm echerul pe realitate și judecăm insulele de „altfel” care depășesc conturul liniilor drepte. Uneori uităm că ne-am confecționat regulile astea pentru a ne croi singuri un sens, un labirint de rosturi pe care să le bifăm până ajungem la Exit. Fără a avea însă garanția că este drumul cel bun sau că este singurul drum.

Așa că, fără vreo certitudine bazată pe experiența personală, ci doar pe de necontestatul „așa e de când lumea”, ne împiedicăm de obstacole pe care ni le așezăm singuri în cale, ne lovim de pragurile pe care ni le-am stabilit și ne amărâm când fericirea din mână nu seamănă cu cea pe care am desenat-o pe gard.

Bineînțeles că avem grijă să-i avertizăm și pe alții, nu-i lăsăm să-și trăiască normalitatea, când noi avem deja una preîncălzită, gata să fie livrată. Asta chiar dacă nu ne încalcă vreun drept sau vreo libertate, ci doar îndrăznesc să experimenteze viața în felul lor, în afara trusei geometrice de adecvare. Chiar dacă sunt doar în căutarea unei alte ieșiri din labirint.

Mulți oameni se simt inadaptați, ciudați, nedoriți, nepotriviți, deoarece pentru vecinii lor de viață (colegi, prieteni, rude, administratori de bloc, etc.) ei nu sunt așa cum ar trebuie să fie, conform planului de asamblare a unui om, validat de societate. Din cauza asta se învinovățesc, se desconsideră, simt că au eșuat, că i-au dezamăgit pe cei care aveau așteptări de la ei și că trebuie să se repare, astfel încât să devină și ei rotițele care fac mecanismul să funcționeze. Doar că glisarea asta periculoasă între ce simți și ce-ți închipui că ar trebui să simți te poate face să te pierzi prin tine.

Psihologul clinician Tanya Byron este unul dintre exploratorii porniți în căutarea sufletelor și minților rătăcite, pentru a le vindeca rănile, a le alina suferințele și a distruge etichetele de mucava care așază (a)normalitatea în vitrina curioșilor. Continue reading “Stropul nostru de nebunie”

Mânia unei prea mari iubiri

“O inimă care sângerează este o inimă care bate”, spune un cântec al irlandezilor de la U2. Câtă vreme ne putem revolta, nu are cum să fie prea târziu. Câtă vreme nu suntem “comfortably numb” mai avem o şansă de a schimba ceva în noi şi-n lumea care se (de)construieşte în jurul nostru. Doar că trebuie să fim atenţi să nu amorţim în durerile noastre şi să descoperim că ne e mai uşor să acceptăm inerţia căderii decât stângăciile încercărilor crunte de a ne ridica sau măcar de a ne târî spre ceva care contează.

Şi nu e vorba despre un protest public, ci de unul interior, la care să participe energiile, oboselile, idealurile şi prăbuşirile noastre, dar care să militeze cauza “mai binelui” întregii omeniri. Aceea de a îndrăzni să creadă, să spere, să trăiască frumos. Pentru că merităm, aşa cum zice şi reclama…

Unele cărţi par scrise pentru a ne trezi din aţipeala asta cu care străbatem lumea. Adeseori ne fabricăm realităţi de butaforie, pe care le pictăm în culorile neştiinţei noastre voite şi în care ne jucăm apoi de-a viaţa, împreună cu alţii care înlocuiesc mohorârile de noiembrie cu norişori pufoşi roz. Iar apoi confundăm intenţionat graniţele dintre lumea imaginată şi cea concretă. Mulţi numesc asta rezistenţă în faţa urâtului, dar este doar o formă de evadare… Necesară poate, pentru că tot ce ni se întâmplă e complicat de îndurat, dar tot evadare.
Continue reading “Mânia unei prea mari iubiri”

Fericiţi tot timpul

E greu să ne împăcăm cu noi. Pentru că nu putem scăpa de impresia că ne lipseşte ceva, că am lăsat vreo fericire să ne depăşească, în timp ce ne uitam la un tabel în Excel.

Sub presiunea îndemnurilor de a trăi din plin fiecare zi, uităm însă că tot ceea ce facem este parte din noi, ne defineşte şi ne construieşte. Orice acţiune, oricât de banală, are potenţialul ei de fenomenal, dacă ai răbdare să îl descoperi. Nu e nevoie să escaladezi vreun munte cu risc de avalanşă pentru a fi temerar, uneori e suficient să tragi aer în piept şi să vorbeşti în public, ştiind că te vei bâlbâi, că te vei încurca, dar, cu toate astea, că eşti mai presus de spaimele tale. Curajul înseamnă să îţi înfrunţi fricile, nu să nu le ai deloc.

Mulţi spun că singura competiţie pe care ar trebui să o ai este cea cu tine însuţi. E complicat însă când ne stabilim standarde prea înalte şi ne cocoşăm sub greutatea marilor noastre aşteptări. Poate că miza nu este să devenim, ci să fim… mai buni, mai fericiţi în nefericirile şi  imperfecţiunile noastre. Până la urmă, noi ar trebui să ştim cel mai bine cum ne-a fost drumul până la cei care suntem şi cu siguranţă n-a fost uşor.

De multe ori avem nevoie de cărţi care să ne aducă aminte de lucrurile astea simple, pe care le uităm, despre eroii din noi, care continuă să-şi salveze lumea interioară, în ciuda tuturor celor care ni se întâmplă. Una dintre acestea este Happy All The Time, a lui Laurie Colwin. Povestea a patru suflete care se repară prin iubire, prietenie şi… plictiseală.
Continue reading “Fericiţi tot timpul”

Ce-ai face dacă nu ţi-ar fi frică?

Viaţa este o explorare continuă a tot ceea ce este în noi şi în jurul nostru… Ne împiedicăm de obstacole, ne agăţăm de şanse şi înaintăm, târâş-grăpiş, către ceea ce ar putea să fie, dacă am îndrăzni să sperăm, să credem şi să (re)acţionăm. Fără frică…

Doar că, de cele mai multe ori, ne punem singuri frâne, ne condiţionăm împlinirile de aşteptările celorlalţi, ne e teamă să jucăm după alte reguli şi să riscăm să greşim în felul nostru. Aşa că vegetăm într-o stare confortabilă de adaptare la mediu, în loc să luăm atitudinea care ar face condiţiile date să se adapteze la ceea ce avem nevoie să fim, să facem şi să spunem.

Câteodată vine un moment în care status quo-ul trebuie să devină punctul fix care să răstoarne lumea aşa cum o ştiam până atunci. Să ne aşezăm la masa hotărârilor, să vorbim pentru noi şi să trăim în afara colţurilor desenate cu echerul de societate.

Avem nevoie doar de curajul de a recunoaşte că nu le putem face pe toate, că nu putem avea tot ce dorim, că o să fim adesea ridicoli, uneori demni de milă, alteori vulnerabili şi, în ciuda acestor lucruri, putem fi eroii imperfecţi ai vieţilor noastre.

Când am început să citesc Lean in, a lui Sheryl Sandberg, m-am gândit că este încă o carte-manifest despre o super-eroină modernă, care reuşeşte să îmbine statutul de CEO al unei mega-companii – Facebook – cu acela de mamă-model, soţie-ideală şi prietenă de nădejde.

Dar Sandberg n-are nimic de-a face cu o imagine de poster de fericire. Este o femeie cu îndoieli, nelinişti, nesiguranţe, vinovăţii de tot felul şi aflată într-o căutare permanentă a mai binelui. Pentru familia şi profesia ei. Este managerul din topurile Forbes şi vecina cu lapte vărsat pe fustă, de vis-à-vis. Este un om, cu toate ale sale, când înfrânt, când înfruntând adversitatea cu zâmbetul pe buze. Continue reading “Ce-ai face dacă nu ţi-ar fi frică?”

Diva absolută şi jurnalul insultelor

Oricât am încerca să ne amăgim că lucrurile care se spun despre noi nu ne afectează în vreun fel, parcă nu reuşim să coborâm întotdeauna bariera de protecţie înainte ca un cuvânt sau altul să treacă, ignorând semnalul de avertizare şi ciocnindu-se cu vanităţile noastre.

Iar în urma impactului, rămânem cu nişte semne, mai mult sau mai puţin vizibile, pe care fie le „reparăm”, în tăcere, fie le folosim pe post de steaguri de defilare, pentru a arăta lumii cât de răniţi am fost în lupta sunetelor cu aerul.

Dacă alegem să răspundem, e cuvânt pentru cuvânt şi încercăm noi atunci să forţăm limitele de rezistenţă la ofensă ale celuilalt. Ne agăţăm de vorbele celor din jurul nostru ca de un verdict dat de Commodus în Gladiatorul, cu gesturile lui de like şi dislike dătătoare de viaţă şi moarte.

Comediana Joan Rivers a fost printre cei care au înţeles această forţă devastatoare şi nemeritată a cuvintelor, atât de strâns legată de imaginea (falsă) de sine, astfel încât a transformat ironia, sarcasmul, ireverenţa şi ofensa ambalată în umor grotesc şi absurd într-o carieră de jumătate de veac de insulte savuroase.
Continue reading “Diva absolută şi jurnalul insultelor”

Am învăţat la grădiniţă tot ce trebuie să ştiu

Viaţa ne uimeşte în fiecare zi şi ne dă mereu de lucru, scoţându-ne în faţă probe noi, experienţe-test pe care fiecare le trece cum poate. De multe ori, ne aşezăm pe banca de rezerve şi privim rătăciţi spre cei din jurul nostru care se luptă cu obstacolele, încercăm să le descoperim strategiile şi să le aplicăm şi noi, poate-poate ne prindem ce-i cu mecanismele astea complicate ale trăitului. Sau ne căutăm „antrenori” care să ne pregătească pentru drum, „coechipieri” pe care să ne sprijinim când adversarul presează mai apăsat şi alături de care să încercăm să domolim frica.

Uităm însă că purtăm cu noi cele mai importante adevăruri, pe care le-am învăţat de mici, în faţa blocului, prinzându-ne strâns de mâinile aspre ale bunicilor, de curajul de nezdruncinat al surorii mai mari sau de zâmbetul mamei.

În „networking”-ul cu ceilalţi copii, uneori eram raţele, alteori vânătorii (ca-n viaţă), nu reuşeam mereu să spargem zidul adversarilor la Ţară, ţară vrem ostaşi, aşa că rămâneam puţin captivi într-o altă echipă căreia trebuia să învăţăm să-i fim loiali şi la De-a v-aţi ascunselea am înţeles nevoia de a ne ascunde, dar şi de a şti că cineva ne caută preocupat.

În All I Really Need to Know I Learned in Kindergarten, Robert Fulghum, unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori inspiraţionali, ne aduce aminte tuturor că, atunci când dăm de vreo piedică în drum, ar fi bine să stăm câteva clipe alături de copilul din noi şi să ne sfătuim. Iar după ce trecem de primele impulsuri: ia o praştie, umple un balon cu apă sau pune o piuneză pe scaun, cu siguranţă vor veni gândurile alea senine: dă-le încolo de bastonaşe şi liniuţe, mai bine mănânc o îngheţată!
Continue reading “Am învăţat la grădiniţă tot ce trebuie să ştiu”

Deşteptarea primăverii sufletelor noastre

Gândindu-mă la povestea Frumoasei din pădurea adormită, întotdeauna mi-am imaginat-o pe Aurora ca pe o prinţesă dezorientată, captivă într-o realitate pe care nu şi-o doreşte, blocată de propria ei minte într-o lume care şi-a pierdut sensurile. Şi care-şi doarme viaţa pentru că nu ştie cum să o trăiască. Asta până când apare prinţul, care să rupă vraja rea a moţăielii sufleteşti şi să-i dea un rost. Iar prinţul ăsta poate fi orice: o iubire, o pasiune, o prietenie salvatoare, lupta pentru o cauză în care crede (probabil a trecerii de la ceai de valeriană la ceai negru), o misiune spre care să pornească însufleţită, dincolo de zidurile de cărămidă conformistă ale casei părinteşti.

În cele din urmă, asta sunt basmele, cu tot universul lor fantastic – metafore ale zilelor şi viselor noastre cu ochii mai mult sau mai puţin deschişi… Şi cine ar putea să înţeleagă mai bine rostul poveştilor în existenţa noastră sufletească şi mentală echilibrată, dacă nu unul dintre cei mai talentaţi neurologi ai epocii pe care o trăim uneori în somn – Oliver Sacks.

Numit de New York Times „poetul laureat al medicinei”, Sacks şi-a trăit viaţa ca pe un proces creativ, construit pas cu pas de fiecare dezamăgire, conflict, eşec, dragoste, succes pe care le-a întâmpinat vreodată. Şi-a disecat nemilos trăirile în căutarea resorturilor care-i fac pe oameni să acţioneze într-un anumit fel, şi-a provocat reacţii, a forţat limite şi nu a încetat niciodată să-şi pună întrebări, lăsându-se absorbit cu totul, uneori, de vortexul dilemelor şi îndoielilor pe care singur şi le crea.

Astfel a descoperit că există mii de feluri în care poţi să fii om, că muzica vindecă şi că arta este terapie, dar şi că modelele umane de manual sunt doar pentru muzeul figurilor de ceară.
Continue reading “Deşteptarea primăverii sufletelor noastre”

Scriitori-legendă

Se spune despre marile opere că ar trebui să îl reflecte pe cel care le citeşte⁄priveşte⁄ascultă, nu pe cel care le-a creat, personalitatea acestuia (con)topindu-se în arta sa – oglindă a lumii, nu portret robot al artistului la tinereţe.

Dar în culisele creaţiei se petrec o sumedenie de întâmplări ciudate şi fantastice, definitorii pentru scena reprezentaţiei literare, teatrale, muzicale sau vizuale pe care autorul o pregăteşte pentru publicul său. De multe ori histrion, artistul însuşi ridică, din când în când, ca din greşeală, faldurile cortinei pentru a lăsa la vedere câte ceva din asamblarea puzzle-ului de emoţii, gânduri, trăiri, din care îşi compune ficţiunea. Reaşază oameni, mută decoruri, schimbă vremi şi vremuri, se împiedică de cabluri uitate de la mai vechi răsturnări de situaţie, alege reflectoarele care fac umbrele să se distingă mai bine, se ia la harţă cu unele personaje, le îmbrăţişează tandru pe altele.

Continue reading “Scriitori-legendă”

Răspunsul e vânare de vânt

M-au fascinat întotdeauna oamenii care au certitudini. Cei care ştiu în orice situaţie (mai ales în cele care nu-i privesc deloc) ce şi cum trebuie făcut, cât de repede, având la îndemână, pentru a întâmpina eventuale proteste/contra-argumente, câte-o zicătoare populară sau o trimitere fără de tăgadă la datini, tradiţii, obiceiuri.

Pentru că învăţăturile din bătrâni se pot aplica la orice, de la căsătorie la excesul de fucsia în garderobă, în funcţie de necesitate. Important e să ai în permanenţă la tine trusa de urgenţă cu parabole, proverbe şi citate aproximative, tocmai bune de ostoit rănile sufletului (chiar şi pe cele pe care cei pierduţi nu le conştientizează).

În zilele astea, când o undă de isterie se propagă în societatea “ruptă în două” (după cum titra un post TV) de un conflict familial, când toată lumea pare să aibă o părere de neclintit despre ce e în inima celuilalt, despre ce se cuvine sau nu să simtă altcineva, discuţia despre umanitate restrângându-se periculos la un caz (extrem) de particular, am impresia că suntem juraţi nechemaţi într-un proces plăsmuit de minţile noastre.

Cu doar o sută de ani în urmă, lumea încremenise din drumul ei pentru a rezolva/găsi vinovatul într-o altă criză personală – plecarea de acasă şi moartea contelui Lev Tolstoi.

Continue reading “Răspunsul e vânare de vânt”