Suflet de campion

Nu cred că strică să ai un model. Un om care să-ţi fie inspiraţie prin mintea lui, sufletul lui, felul în care şi-a găsit sau încă îşi mai caută rosturile în lume. Cineva care să te ajute să te cunoşti mai bine, descoperind ce respecţi la alţii, dar şi ce n-ai vrea să fii niciodată. Atunci când umblăm pe o stradă întunecată, n-o să ne oprim la primul felinar din cale, ascunzându-ne de beznă, dar trebuie să ne bucurăm că lumina pe care o împrăştie ne poate ajuta să ne găsim propriul drum spre casă.

Cam aşa şi cu cei către care privim cu încredere. Pentru că par că au înţeles ceva şi că sunt gata să împărtăşească celor din jur căutările lor, pentru că nu-şi zăvorăsc uşile interioare atunci când şi-au aflat liniştea, echilibrul, ci sunt gata să devină ghizi pentru turiştii care sunt încă  rătăciţi în tot felul de furtuni.

Eroii admiraţiei noastre spun, prin faptele lor, poveşti în mişcare despre o realitate pe care ne-am dori-o croită de oameni asemenea lor: drepţi, demni, buni, care înaintează curat în viaţa. Fără a călca peste cei care s-au împiedicat în faţa lor, ci întinzând-le o mână de ajutor, chiar dacă asta le va întârzia amândurora ascensiunea spre vârfurile de mucava ale succesului de orice fel.

În sportul de performanţă, competiţia este extraordinar de intensă. Înainte de fiecare înfruntare, se spune că cel mai bun să câştige. Doar că nici o victorie nu are sens dacă nu este cea obţinută în faţa fricilor, slăbiciunilor, nesiguranţelor şi neliniştilor tale. Asta face diferenţa între învingătorii care-şi numără lista de adversari exteriori şi campionii care-şi biruie oponenţii interiori.

Un astfel de campion absolut, care a învăţat să îşi domolească demonii şi să lase lumina să distrugă întunericul, este Novak Djokovic. Cel care, înainte să devină nr. 1 mondial în tenis, a devenit liderul propriei sale vieţi. După o serie de bătălii sufleteşti complicate. Iar o parte din călătoria lui e dezvăluită şi în cartea sa Serve To Win.

Născut în Belgradul anilor ’80, crescut în bombardamentele nimicitoare de la finalul anilor ’90, Djokovic este simbolul luptei contra adversităţii. Provine dintr-o familie de condiţie medie, care şi-a amanetat cam tot ce avea dintr-o credinţă extremă în talentul fiului lor mare, la 12 ani şi-a sărbătorit ziua de naştere pe terenul de tenis, în zgomot de obuze, a învăţat ritmul sportului ascultând muzică clasică în casa primei lui antrenoare, regretata Jelena Gencic (căreia i-a dedicat trofeul de la Wimbledon), şi a exersat în nopţile în care ameninţările erau mai mari, la pereţii din adăposturile anti-aeriene. Totul pentru că nici el nici ai lui nu şi-au imaginat viaţa altfel.

Serve to Win
Apoi a intrat în circuitul profesionist şi a devenit The Djoker. Un personaj excentric, curajos, care a readus joaca pe terenul de tenis şi care a stârnit valuri de controverse prin momentele de umor (imita cu mare haz jucătorii din circuit),  dar şi prin accesele de furie, uneori copilărească, îndreptată împotriva sa şi a neputinţelor sale. Ani de-a rândul a fost pe locul 3 în clasamentul dominat decisiv de Nadal şi Federer, 7 sezoane la rând. Şi când se simţea gata să se aşeze la masa celor mari, era răsturnat de vreo oboseală, alergie, intoleranţă, ameţeală sau stare de rău. Djokovic a schimbat antrenori, s-a pregătit cu o soprană faimoasă pentru a-şi îmbunătăţi respiraţia, a schimbat tacticile de antrenament, şi-a operat nasul, s-a tratat de astm, s-a apucat de meditaţie, însă nimic nu a funcţionat.

Totul a culminat cu un meci memorabil, un sfert de finală la Australian Open, în 2010, contra francezului Jo-Wilfried Tsonga, pe care l-a pierdut, după ce a vomitat lângă vestiare. De la mii de kilometri depărtate, din casa sa din Cipru, nutriţionistul sârb Igor Cetojevic, care întâmplător se uita la turneu (tenisul fiind pasiunea soţiei, nu a sa), a dat verdictul pe care sutele de specialişti consultaţi de Novak îl ignoraseră: intoleranţa la gluten. Au urmat apoi, bineînţeles controale, ţineri sub observaţie, teste pentru a depista şi alte dezechilibre şi i-au fost eliminate din alimentaţie glutenul, lactatele şi roşiile.

În Serve To Win, Djokovic povesteşte cu umor despre toate astea… A trebuit să renunţe la pâinea care era considerată „viaţă” în Serbia frântă de război, la pizza şi la pastele pe care le mâncase atâta timp cu poftă la pizzeria deţinută de părinţii săi, dar şi la… ciocolată. După 2 ani în care nu a mâncat deloc, după finala de 5 ore jumătate contra lui Rafael Nadal, de la Australian Open din 2012, şi-a permis luxul de a gusta un singur pătrăţel dintr-o tabletă. Dar nu se plânge, pentru că de o astfel de auto-disciplină e nevoie pentru a deveni cel ce vrei să fii.

Între timp, este liderul de necontestat al tenisului mondial şi nu mai e nimeni să-i mai stea în cale, în afară de el însuşi. Are mai multă energie, concentrare, flexibilitate, mintea nu-i mai e înceţoşată, gândeşte limpede şi ştie cum să intre în „zona” de campion.

Pe lângă fundaţia umanitară NDF ││ Believe in their dreams de care se îngrijeşte personal şi care este condusă de soţia sa, Novak Djokovic contribuie în orice fel poate pentru a face lumea mai bună: se implică în campanii, susţine dreptul copiilor la viaţă şi educaţie, indiferent de locul în care s-au născut, dar este preocupat şi de propria lui evoluţie spirituală.

Dieta castigatoare
Citeşte mult, cărţi de istorie, filozofie, poezie, dezvoltare personală, ştiinţă, vorbeşte fluent vreo 5 limbi străine şi este mereu curios şi interesat să descopere tot ce e nou. A renunţat la rolul de bufon pe terenul de tenis, dar nici acum nu se ia prea în serios. Pentru că ştie că încă mai are de învăţat. Chiar dacă este un atlet formidabil, lucrează cu multă determinare la perfecţionarea jocului său de-a viaţa.

Iar Serve to win este o mărturie a fairplay-ului său la orice joc, pentru că nu este neapărat o biografie (deşi include momente semnificative din viaţa lui), cât un îndrumar de trăit bine, frumos, în stilul Djokovic. Vrea să ajute în orice fel, fără să impună, doar să le povestească celor care vor să afle cum s-a produs transformarea asta miraculoasă. Nu se fereşte să-şi dezvăluie dietele, tehnici de streching sau antrenament (potrivite tuturor, indiferent de pregătirea fizică), să spună tot ce face pentru a-şi alimenta cum se cuvinte corpul şi mintea cu combustibilul potrivit. Pentru că Novak Djokovic nu vrea să ajungă singur la linia de finiş, nu crede în singurătatea din vârf, ci în prietenia cântecelor de tabără de pe parcurs.

În seara asta, când el a devenit pentru cea de-a patra oară consecutiv campion al campionilor, la Londra, Horia Tecău şi Florin Mergea au fost adversari în finala de dublu a Turneului Campionilot. Şi, indiferent de rezultat, cu toţii (ne)-au câştigat cu sufletele lor de campioni…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *