Start minților zburdalnice. Concurs de scriere creativă

Ştim că-ţi place să citeşti. Iubeşti cărţile şi cel mai bine te simţi într-o librărie, unde nu mai auzi şi nu mai vezi în jurul tău.

Pentru fiecare carte, îţi imaginezi un final diferit sau contribui la povestea citită cu personaje create de tine. Ţi-ai fi dorit ca o anumită carte să fie diferită, să fie mai pe gustul tău, cu accent pe lucrurile care te interesează pe tine.

Mai mult decât atât, îţi place să te joci de-a scrisul. Nu ştii încă dacă scrii foarte bine şi din acest motiv păstrezi asta secret. Nu ştii sigur dacă ţi-ar plăcea să fii scriitor profesionist, pentru că nu se câştigă foarte bine din asta, dar totuşi îţi place să te joci cu imaginile şi cu personaje imaginare. Acelea pe care le visezi ziua, cu ochii deschişi.

Pentru tine, cel din faţa monitorului, care scrii pe ascuns şi nu te ştie nimeni, pentru tine special am conceput acest concurs flash.

Da, e vorba despre un concurs flash de scriere creativă. Nu-ţi face griji. Nu vrem să te criticăm. Nu căutăm scriitură profesionistă. Ne plac diamantele neşlefuite, naturale.

Concursul nostru este simplu: postează în comentariul acestui articol o poveste scurtă, pe unul dintre subiectele de mai jos (la alegere):

–          viaţa în viziunea unui pantof

–          viaţă secretă a unui ceasornicar (care poate să se joace cu timpul)

Scurta poveste trebuie să fie scrisă în comentariul acestui articol, în maximum 10 rânduri, prietenii şi admiratorii poveştii tale urmând să voteze comentariul tău cu ajutorul steluţelor norocoase.

Cu siguranţă prietenii tăi vor intra aici şi te vor vota, pentru că au încredere în talentul tău, dar noi îţi oferim în plus promovarea pe site-ul nostru şi pe Facebook, siguranţa că textul tău va fi citit de juriul nostru prietenos, iar la final, după ce ai câştigat, vei primi de la noi ca şi premiu cărţi minunate şi interesante la alegere din librăria noastră, în valoare de:

–          Pentru Premiul I: 500 ron

–          Pentru Premiul de Popularitate* (conform numărului de voturi): 300 ron

*Premiul de popularitate este acordat în funcție de numărul de voturi și nu de ratingul obținut (numărul de steluțe).

Dăm startul acestui concurs începând de acum, până la data de 20 aprilie 2013, inclusiv.

Câştigătorii vor fi anunţaţi într-o zi de primăvară, neapărat cu soare. Ne-am gândit la ziua de 22 aprilie 2013.

Mult succes, abia aşteptăm să te cunoaştem!

Author: Andreea Rau

Visez cu ochii deschişi. Citesc. Scriu. Cânt, atunci când nu mă aude nimeni. Sunt fericită, uneori. Vreau să evadez din realitate şi să-mi construiesc o lume imaginară, în care să pot trăi. Sunt ca tine. Un simplu om.

136 thoughts on “Start minților zburdalnice. Concurs de scriere creativă”

  1. -EI SA FIE, IAR
    SI-A BAGAT ASTA PICIOAREL!
    SI M-A PURTAT FRATE , PRIN MALL, PRIN , AUZI, LIBRARIE SI PE UNDE NU M-A OBOSIT!
    PANA LA URMA , MI-A RUPT TALPA PURTAND IN MAMA O PUNGA CU SALAM!
    ACASA AM RAMAS SINGUR, PERECHEA A ZBURAT CAT COLO ARUNCATA DE O MANA NERVOASA . DUPA O NEVASTA GELOASA.
    ASTA-I VIATA ?

  2. AHHH, CE LIMBA!IAR S-A RUPT, DE UNDE VOI MAI STI ACUM CAND E DIMINEATA? SI CAT O SA MAI STAU CU ARCUL INCORDAT NEIMPLININD NIMIC? DAR CE BINE E TOTUSI SA NU STII CAT E CEASUL!CE-MI PASA DE CICLURI/.TOTUL CURGE , TOTUL SE ROTESTE1

  3. M-am născut într-o zi rece de iarnă, într-o fabrică oarecare, deși designul meu de adidas de alergare tânjea după zilele de vară și drumurile de munte. Am călătorit într-o cutie până la un magazin, unde așteptam cuminte să îmi întâlnesc posesorul, să îmi îndeplinesc menirea.
    A intrat ca un vulcan într-un magazin și a pus ochii pe mine imediat. Părul ei blond, lung, și privirea de azur m-au fermecat imediat.
    Am cucerit lumea. Ah, cât am mai alergat împreună cu sălbatica mea stăpână! Oamenii veneau și plecau din viața ei,dar eu eram acolo mereu pentru ea.
    Astfel că acum, în iarna vieții mele, tocit, prăfuit, nu poate reununța la mine. Iar eu simt că mi-am îndeplinit menirea.

  4. Timpul nu este produsul meu; nu este rotițe și arcuri și spițe de oțel, nu este ceea ce-mi ceri să-ți repar. Și nu o pot face, la fel cum nu am puterea de a reface unitatea spațiului, tămăduind o pădure defrișată sau anulând efectul devastator al unui seism și ridicând un oraș din ruine. Nu pot schimba lucruri categorice; nimic nu se pierde – adevărat, dar totul se transformă – ireversibil uneori. Ceea ce există, azi, ieri sau mâine, îmi dă identitate, mă face eu, mă transformă perpetuu și definitiv. Azi-ul de ieri spune că repar ceasuri. Dar în alt spațiu, sub diferite legi universale scrise în diverse unități de măsură, sunt o constantă ce manipulează vectori. Acolo, timpul este conceptul meu și mi se supune. …Întrebarea nu este “când?”, ci “unde?”

  5. Jurnal de vis

    Se pare că suntem un soi de ceasornicari de noapte. Ne reparăm viața în vise.
    Conștienți de slăbiciunile noastre în fața timpului evadăm în ireal unde trei ore de somn, devin secole de lupte cu sufletul nostru, imagini imposibil de regăsit în realitate, hieroglife cu cele mai dure secrete ale noastre. Câteodată vreau doar să adorm, să pot fi doar eu cu mine, să pot să iau fiecare piuliță din ceasul meu și să o învăț pe derost. Dar prea multă grijă și șlefuire vor face ceasul meu sensibil, piesele se pot îndoi la orice atingere. Cred că o să-mi iau o clepsidră. Firicele de nisip sunt prea înșelătoare să poată fi capturate de cineva. Și acum ceasornicarul își pierde slujba. Mi-am omorât creatorul.

  6. Am adormit…”Trezeste-te!…Repara ceasul” mi-am zis singur..”Reparal!Nu te mai uita asa uimit.Vrei sa-ti reconstruiesti viata iar ceasul tot nu sti sa-l repari? Uita-te in jur…doar ceasuri..ceasuri mici..ceasuri mari…. De as putea da timpul inapoi..uite daca dau cu 5 minute inapoi….ha…sunt uimit..chiar sunt cu 5 minute mai devreme…uite cana de ceai inca nu e varsata. … Toata lumea crede ca noi, ceasornicarii ascundem secrete…da..asta e un secret..sunt cu 5 minute in urma…traiesc aceste 5 minute de doua ori..stiu..ma voi intoarce in timp si voi schimba totul…dar…dar mai bine ia sa dau ceasul cu 15 ore mai inainte…Cata lumina! a mers..a mers…sunt in viitor..sunt..sunt eu…ce sunt?..mai traiesc?..da imi simt mainile,fata,corpul dar…ce sunt?sunt doar un ceasornicar ce crede ca a gasit esenta timpului..un ceasornicar ce mereu s-a ascuns intre ceasuri…nu mi-am aratat niciodata sentimentele …am avut o viata secreta…si totusi intre ceasuri sunt atat de liber ” Tr…Tr..Tr…M-am trezit ..a sunat un ceas…”Repara ceasul” mi-am zis singur .

  7. Eu nu am avut copilarie, m-am nascut matur. Nu am lovit o minge, nu am calcaiele tocite, nu am fost privit cu jind printr-o vitrina zile in sir si nu am fost pregatit sa gazduiesc cadouri in decembrie. Sunt un pantof ignorant si ignorat, creat ca simplu protector al pasilor grabiti. Sunt un pantof cu limba si mai ales cu mintea ascutita. Am trait cu dorinta de a calca lumea in picioare si mor eu insumi calcat de om, de timp, de ganduri.

  8. Un ceasornicar batran , plictisit de reparat atatea cesuri se gandea in timp ce mainile ii mergeu inainte la ce a iubit pe lumea asta cel mai mult. In minte ia venit chipul unei fete din tinerete, “dar totusi fata a plecat de mult din viata mea nu as putea sa spun ca a dat sens vieti mele pana acum.Sa fi fost ceasurile ? sa fi fost bani ? sa fi fost visele ? sa fi fost ce ? Ce ma adus pana aici . Cum au trecut atatea ani? si totul pentru niste amintiri sa fi trait atatea ani ?” Si incercand sa schimbe timpul , nu a reusit . Batran satul de zile si de ceasurii a murit gandind ca viata-i fara rost.

  9. Există, cei drept, un timp divergent pentru mine, un pauper pantof. Tatăl meu este un nerealizat ceasornicar, mumă-mea e timpul. N-am pereche, sunt singur la subsolul raftului prăfuit, iar singurii amici sunt trecători păianjeni fără glasuri și ecouri nesperate. De aici, amărăciunea mă străpunge mai nemilos ca frigul. Aud, ca-ntr-o surdină râsul tatei îmbrățișând-o cu extaz pe mama. Îi aud jucându-se, vocea mamei răzbătând ca un ticăit, până la căptușeala jupuită de timp. Podeaua scârțâie, e liniște, tremur pe dinăuntru și glasurile izbucnesc din nou, înfipte parcă în coastele mele. Nu există ceas de-al părintelui să-mi poată alina durerea zilelor și nopților în care am fost uitat. Soarele îmi e străin, luna-mi e priveghi crepuscular.Brusc, trupul său se apleacă deasupra mea, îmi țin respirația cu speranță, dar nu mă alege pe mine. Se încalță și mă părăsește.Din nou.

  10. Am deschis din nou ochi uitand sa ma intorc in ziua de maine…Mi se intampla mereu in ultima vreme,probabil pentru ca sunt o frunza trecatoare si toamna e aproape.Reglez sutele de ceasuri al caror ticait anunta infinitatea clipelor ce trec si multitudinea vietilor ce se sting in fiecare ticait:tic tac-sunetul ce prevesteste ca moartea e mai aproape.Fiecare ceas are propriul sau univers,propriul lui ritm,proriile lui tristeti si bucurii,propriul sau mod de a functiona si de a se opri:brusc sau pas cu pas.Insa chiar si dupa ce se stinge fiecare ceas patrunde in eternitate.Sarcina mea e sa-i marchez trecerea prin un moment material…Toate ceasurile ma asteapta dincolo cantand neincetat:tic-tac…

  11. Amu cica era odata un ceasornicar care repara toata ziua diverse ceasuri aduse din toate colturile lumii. Isi iubea meseria, ba chiar se dedica in totalitate pentru dansa,lucrand zile si nopti continuu.
    Intr-o zi,un strain batu la usa ceasornicarului nostru si-i dadu un ceas vechi,spunandu-i :
    -Acest ceas este cel mai depret lucru pe care il am.Din pacate nu stiu ce s-a intamplat cu el, ca dintr-o data s-a oprit. L-am primit de la bunicul meu atunci cand a fost pe patul de moarte.
    – O sa vad ce pot face,zise ceasornicarul.
    Mesterul lua ceasul si se duse in atelierul sau.Reusind sa-l desfaca, acesta observa ca nu-i un ceas oarecare. Nu mai vazuse niciodata un asemenea ceas.Ceasornicarul a declansat fara sa vrea mecanismul ceasului care a inceput surprinzator sa functioneze.Dintr-o data ceasul il ” inghite” pe mester in timp, lansandu-l intr-o dimensiune in care nimeni nu mai ajunsese.
    Ceasornicarul a ramas blocat in vid, intrebandu-se si astazi unde se afla, si cum va putea ajunge inapoi acasa…

  12. – Mă afundam în covorul roşu, cambrată ca o felină violet, tivul verde al rochiei îmi gâdila botul, iar bliţurile se spărgeau în cristalele înşirate de-a lungul cusăturii. Doamna mă bâţâia nervoasă în timpul interviului, cand pe-o parte, cand pe cealaltă. Ameţisem de la înălţimea celor 12 centimetri, dar eram fabuloasă până în vârful tocului metalic. După atâtea chinuri în atelier, eram epifania acelei nopţi, visul meu de la prima cusătură.
    – Si? Ce-a urmat? sări nerăbdător un balerin uzat de pe raft.
    – Coşmarul! Acasă am fost aruncată înapoi în cutie, dăruită unei rude sărace care m-a trăncănit prin cluburi ieftine, jupuită si abandonată într-un second-hand puţind a şoareci, care-mi dădeau târcoale hulpavi în fiecare noapte, dar tocul meu le-a venit de hac la toţi. Intr-o zi am fost salvată şi expusă în acest Vintage Shop, de unde sper să mă observe cineva care mă merită.
    – Stai liniştită, dragă! vibră o bătrână botină cochetă. Te ţii bine, pielea ţi-e încă moale, nu-ţi lipsesc decat două cristale, nişte flecuri si eşti ca nouă. Fiecare zi, o nouă şansă. Chiar şi pentru platforme ca tine.

  13. Tic-tac!… Fiecare secundă este o alegere. Fiecare alegere ne modelează destinul. Tic-tac, tic-tac… se aud alegerile șoptite ale câte unui posesor de ceas, care nemulțumit de drumul pe care l-a dus viața, alege într-o bună zi să-și ducă destinul la reparat… „Maestre, repară-mi ceasul asta!… De la o vreme stă…” și apoi, de fiecare dată cel de dincolo de tejghea, își completează vorbele mutește, doar din priviri: “Stă!… și eu pe lângă el… obosit de atâtea alegeri rostogolite peste mine ca piesele de domino. Maestre, ajuta-mă să iau o pauză de la viață. Iți las destinul să mi-l repari… să faci ce vrei cu el… să mă scapi pentru câteva zile de povara alegerilor…” Și astfel, ceasurile aduse… sunt curățate de scame și praf… de amintiri neplăcute și regrete… sunt unse cu încredere în sine, voință, motivație și profeții… Tic-tac, tic-tac din nou… șoptesc alegerea din urmă a proprietarilor: “Vreau/nu vreau să trăiesc!…”. Mulțimea de ceasuri părăsite pe pereții atelierului oricărui ceasornicar, sunt mărturia celor din urmă… a celor care s-au răzgândit tacit în ultima clipă, alegând sa nu mai aleagă!…

  14. Odata ca niciodata am intalnit un baietel.Acesta locuia intr-un turn cu ceas.De ce locuia el intr-un turn cu ceas?Nici eu nu am aflat.Poate ca acolo era intreg trecutul si prezentul sau.De ce acest baietel singur ,a cautat atat de mult sa gaseasca mesajul secret de la tatal sau?Oare acest mesaj l-a condus in cele din urma..acasa?
    Intreg universul era suspendat de haina lui zdrentuita si in petici stateau ascunse secundele,minutele,orele.Deschizand palma,a eliberat praful ce s-a ales din viata unui om care-a trait doar visand..Dupa moartea tatalui sau,el a ramas stapan pe timp.Ce sa faca el cu atatea mii de secunde?Sa le imparta?Sa le arda,sau sa le inece in negura uitarii?Dorea doar sa inteleaga cum incape atata timp intr-un suflet de om..si sa ajunga acasa.

  15. Viata unui ceasornicar…
    Mã numesc…ceas.Da,ceas.Putin cam ciudat sunã.
    Am si o etichetã pusã în frunte. Urmãresc miscãrile haotice unei tinetere fete,ce mereu aleargã neobositã. Si dacã am si eu o dorintã? Dacã vreau si eu sã fiu om? Dacã vreau sã alerg neobosit, sã cânt,sã ascult ploaia cum cântã atunci când cerul plânge, sã am chipul mângâiat în fiecare moment al zile de cãtre mãretul soare? În fiecare zi îmi aud propriul ticãit:tic-tac,tic-tac,tic-tac…
    Aproape în fiecare zi fata plânge. Vreau sã fiu om sã fiu om, sã îi alin durerile…
    Cum as putea sã devin om? Vreau sã iubesc,vreau sa traiesc… Fie noapte,fie zi,eu tot aici rãmân. Acum visez cã sunt om. Ce, voi nu credeti cã ceasurile au propriile lor vise? Odatã am visat ca sunt pisicã si cã torc. Doar cã torsul era ticãitul meu,iar lângã mine era o pozã cu pisica fetei.Dar brusc mã contempleazã realitatea si îmi aduc aminte cã e dimineatã si cã trebuie sã sun. Bunã dimineata!

  16. Am luat nastere din mainile lui, care s- au jucat cu o bucata de piele fina, cateva cuie , un ciocan si o bucata din lemn. Din mainile lui, celui care m -a faurit, am ajuns in picioarele unui suflet, unui om cu insusiri remarcabile si cu o energie care- i alearga prin tot trupul. Cand m -a incaltat prima data, in acel moment sfant, am prins viata… Ma poarta cu el pretutindeni, iar eu ii slujesc picioarele cu maiestrie. El m- a facut sa vad viata ca pe un joc frumos, dar cu reguli dure. Mi- a aratat ca viata adevarata se traieste pe o scena, acolo “pe scandura”, unde bucuria se transforma in tristete, tragicul in comic, toate trairile se amesteca in ceva frumos… Acum sunt carpita, iar pe la calcaie intra cateodata cate o briza de aer combinata cu particule de praf…pot spune ca am trecut prin viata, iar ea a fost nemiloasa cu mine.
    Sunt o pereche de pantofi a unui actor, care a vazut in mine si altceva, care m- a invatat sa visez…

  17. Ma simt tot mai acut un chirias in propriul sau trup, o chirie exorbitanta pe care o platesc prin sudoarea muncii nevazute de nimeni si de nimic. Nimeni nu stie cat de greu este sa controlezi timpul, cat de usor poti face un pas gresit care pur si simplu sa distruga tot. Niciodata nu am avut copilarie, nu stiu ce inseamna lacrimi sau sentimente. Oare cum este sa fii om? Sau ce inseamna sa fii om? Eu sunt doar un simplu ceasornicar, mereu am grija de timpul vostru, de visele si planurile voastre de viitor. De mine am grija doar eu. Eu si timpul suntem tovarasii vostri nevazuti, mereu acolo sa stergem urmele triste pe care nu le mai doriti. De fapt, da-ti-mi mie trstetea voastre, nu ma deranjeaza sa le port cu mine prin eternitate…

  18. Iese soarele , mi se pare ca poposeste primavara… O sa cad in depresie, vine iar nebuna si ma poarta fara mila. Anul asta nu stiu de mai scap cu viata, era si anul trecut sa ma rupa, ca de zgariat nu s-a sfiit sa ma zgarie. Si pe urma ma curata cu “drag”, si boceste ca cica-i pare rau, ca-s perechea ei favorita, roz, cu bulinute, ca stiu eu cat adora ea bulinele. Pfff, lasa, ce stiu eu e ca-i fanatica, si-a umplut casa de buline, cum sa o mai cred cand imi jura iubire? Parca se ascunde soarele, poate totusi am o sansa, o cadea iar zapada si mi-o fi bine. Cine stie…

  19. Povestea mea a inceput acum cateva luni intr-o fabrica de incaltaminte. Am fost faurit pentru a fi purtat de voi,oamenii…ce-i drept nu este prea placut. Sa fi un pantof, uneori poate fi foarte extenuant,nu ai vacante,nu ai cu-i sa te plangi, trebuie sa suporti fiecare lovitura…fiecare pas…uneori imi vine sa renunt,dar realizez ca de fapt asta este menirea mea,si merg mai departe. De foarte multe ori,in momentele mele de singuratate,imi permit sa-mi imaginez ce as fi putut fi daca nu eram pantof…uneori imi doresc sa fiu un fluture,alteori vreau sa fiu pisica…dar stiu ca nimic nu se poate schimba, asa ca imchid ochii si incetez sa mai visez.

  20. Povestea mea a inceput acum cateva luni intr-o fabrica de incaltaminte. Am fost faurit pentru a fi purtat de voi,oamenii…ce-i drept nu este prea placut. Sa fi un pantof, uneori poate fi foarte extenuant,nu ai vacante,nu ai cu-i sa te plangi, trebuie sa suporti fiecare lovitura…fiecare pas…uneori imi vine sa renunt,dar realizez ca de fapt asta este menirea mea,si merg mai departe. De foarte multe ori,in momentele mele de singuratate,imi permit sa-mi imaginez ce as fi putut fi daca nu eram pantof…uneori imi doresc sa fiu un fluture,alteori vreau sa fiu pisica…dar stiu ca nimic nu se poate schimba, asa ca imchid ochii si incetez sa mai visez.

  21. Soare de primavara caldut si dulce la miros ma indeamna sa fiu fericita . Da. fericita ,fara nici un motiv !Sau poate pentru ca trebuie sa schimb cizmulitele rosii cu pantofii si sa-mi pun o rochita in ton cu nuantele zilei si cu norii roz de pe cer . Deschid cutia ce miroase a lavanda si privesc pantofii mei vechi de 2 ani, dar atat de dragii mie ,pentru ca poarta cu ei amintirii si sperante ce numai noi doua le stim. Parca imi simte fluturii din stomac si ma poarta pe acel drum pe care as dori sa nu-l strabat !Si totusi ei , pantofii mei , stiu sa ma poarte exact acolo unde sufletul se umple de miresmele primaverii si secretul ramane intre noi doua .Inseamna fidelitate sau daruire sublima?

  22. Hop, hop, hop, sa alerg … repede pe tobogan. Iupiii… in jos la vale. Siretul imi falfaie, talpa imi vibreaza. Copilita aceasta e super. Toata ziua ma cocoata pe undeva: cand pe leagan, cand pe balansoar.De sus lumea e minunata. Aerul tremura in jur. Coborarea e fantastica. Si ce greu urcusul. Talpa imi scartatie. Of, mi s-a dezlegat siretul. Stai, s-a oprit sa-l innoade. Draguta. Cu manutele ei mici face o fundita stangace si nu prea egala. Nu-i nimic.La joaca din nou. Rozul fetei mi s-a cam schimbat, o pata gri de ceva lipicios imi sta pe nas. Ei as putea zice ca m-am deghizat. S-o port mai departe pe micuta acesta si s-o ajut sa urce. Mereu mai sus.

  23. Deşi nu seamănă cu nicio limbă vorbită, eu înţeleg idiomul ceasurilor.Timpul e materia din care eu sunt făcut.Sunt ceasornicarul.Clipele voastre sunt indicate de pendul, dar inima mea arată veşnicia.Însă utopia de infinit curge spre finit când constat cum clipele îmi teş cadavrul efemer.Simt relativitatea timpului cu propria existenţă.Voi repara acest mecanism al agoniei.Trebuie doar să îl curat de rugina morbidă a vremelniciei.Apoi, rotiţele date înapoi vor duce la amintiri, iar în viitor se vor afla idealurile voastre.Îl voi transforma astfel într-o maşină a timpului.
    Nesfârşitul trebuie să poată fi atins în limitele trupului meu.Ticăitul inimii mele se va conserva în zgomotul milioanelor de secunde. Trebuie..

  24. L-am strans cat de tare am putut inca din magazin, nu stiu de ce ne-a cumparat. Poate credea ca are sa ne distruga vointa si ne vom conforma.Ghinionul lui. Cu fiecare pas care il facea il strangeam mai tare, astfel incat i-am facut rani, iar acum s-a decis sa ne duca inapoi. Asta si asteptam. Acum e intuneric in cutia asta, dar simt cum ne apropriem tot mai mult de magazin. Sper doar, ca nu le-a cumparat nimeni. Ni le amintim si acum cat de bine aratau, una peste cealalta cu tocurile lor lungi si subtiri. Sper doar sa fie inca acolo…E un paradox ciudat: sa fii o pereche si totusi sa simti ca esti doar jumatate, fara de celalalt…

  25. Simţeam nevoia să spun asta: am acordtat punctajul minim tuturor celor care nu ştiu să scrie în propria lor limbă. Celor care pun spaţiu înainte de semnele de punctuaţie. Celor care pun cratima unde nu trebuie sau omit să o aşeze acolo unde e cazul. Celor care scriu cu Caps Lock-ul activat. Celor care şi-au umplut textul cu puncte de suspans ca să compenseze lipsa de tensiune şi originalitate din text. Celor care folosiţi neologisme la modul tâmpit ca să daţi o valoare aparentă cuvintelor. Cei ca voi n-ar trebui nici măcar să viseze să devină vreodată ceva mai mult decât ziarişti prin redacţia comunală.

  26. Pas dupa pas, asfalt, noroi, strazi pline de balti. Mereu urmat de perechea sa, nedespartiti nici cand stau in pantofar noaptea.Si pantoful vede zilnic locuri noi, stie cu ochii inchisi drumul spre casa iubitei, spre locul de intalnire cu prietenii. Ba chiar isi aminteste drumul spre peronul garii din alt oras, unde se intalnea cu alti pantofi mici, cu fundite roz. Pantoful e vesel cand alearga prin parc si se bucura de natura urbana, e trist si ganditor cand strabate aleea unui cimitir. Pantoful face primii pasi cu un baietel de un an si e alaturi de el toata viata, insotindu-l si in calatoria catre alta lume.

  27. Viata in pantof. Sufar din dragoste. Traiesc o iubire imposibila. Sunt facut pentru ele, minunatele, nazbatiile de picioare. Ah si cand ma gandesc la degetele alea gratioase de pianist care flutura de fiecare data cand intra mine. Le iubesc. Le simt parfumul. Ascutite pe o parte si moi pe cealalta. La fel ca si mine, dar pentru ca ne unim, moale cu moale. Ca intr-o legatura perfecta.

    Si cu toate astea, cineva nu ne vrea. Iubirea noastra e foarte puternica, cand ne intalnim, lasa rani. Desi picaturile de transpiratie care curg in timp ce facem dragoste ma sfasie. Asa ca de fiecare data cand ne intalnim, e un zid imposibil intre noi. E ispita perfecta. E moale, te lasa sa crezi ca il atingi, dar te impinge inapoi. Si asa creste dorinta.

    Dar dragostea e sfasietoare. Ca sa putem trai impreuna, eu a trebuit sa ma las gaurit. M-a tarat prin ploaie, prin noroi si praf. Si am ramas cu el. Pentru ca il iubesc, pentru de la el primesc mangaieri, masaje si spalari. Sufar din dragoste. Dar chiar asa, desi il vad ca prin perdea, raman cu el mereu.

  28. Îmi fuge timpul printre degete și încerc, egoist, să-l prind în pumni. Deși îl bat în cifre și-l agăț în perete, fix, parcă tot mai des se transformă în nisip și oricum aș așeza clepsidra, el nu se oprește din a pierde, dezinteresat, secunde, minute, ore, zile și ani din viața mea, nepăsător, impresonal, arogant. Și atunci, furios, parcă îmi vine să arunc cu săgeți în soarele de pe cer și să-l cobor pe pământ, s-agăț și stelele și luna și să le-ngrămădesc, să le opresc, să le…omor. Dar cine știe…Atunci poate, mi-ar fi teamă să trăiesc…în lipsa timpului!

  29. “Asa a inceput viata mea… De la o fabrica de pantofi, am fost dusa la un magazin. Stateam acolo… pe raftul acela maroniu de lemn si asteptam sa vina cineva sa ma cumpere. Iata, dar a aparut o fata cu par cristalin carliontat si cu cateva plete alunecandu-i pe fata. M-a pus in cutie si m-a dus acasa la ea… Casa ei a devenit si casa mea. Seara de seara venea si se uita la mine., ma incerca apoi ma punea la aloc in cutie si astepta sa implinesca varsta si sa se iveasca mimentul sa ma incalte… Intr-o zi, vine la mine ca niciodata, feericita si imbracata intr-o rochie de saten rosie, ca si mine. Atunci ma ia tandru din cutie, ca nu cumva sa ma zgarie, ma aseaza langa pat si ea incepe sa-si aranjeze buclele. A poi vine la mine, ma ia incet si ma incalta. Adoram acea senzatie. Senzatie ca sunt utila. Am mers intr-un club, am dansat, ne-am leganat si am flirtat impreuna. Dupa am mers acasa. m-a ingrijit si m-a pus in cutie apoi m-a dat unei prietene si am mers tot asa mai departe, fiecare persoana avand grija de mine si astazi stau aici pe acest raft vorbind cu tine, sanda demodata.” au spus pantofii.
    “Da, pantofiorilor, dar nu uita ca farmecul unei perechi de pantofi iubte si ingrijite nu piere niciodata.” au spus sandalele cu intelepciune.
    Chiar atunci pe usa a intrat o fata cu parul drept si auriu prins in coada, a luat cele doua perechi de pantofi si are grija de ele chiar si azi.
    ” Ai vazut, pantofior, farmecul nostru nu piere nici la 100 de ani de la fabricare.” au spus apoi sandalele fericite ca au iar un loc in societate.

  30. Am îmbrățișat cu catifeaua mea roșie piciorul unei prințese îndrăgostite, i-am purtat pașii spre locul de taină unde își îmbrățișa cu dor iubitul, am urcat și am coborât scări de marmură, am străbătut saloane sclipitoare, am valsat în seri minunate de primăvară. Am alergat sau am mers încet, i-am purtat pașii spre fericire sau deznădejde, am cunoscut pantofii unor capete încoronate și opincile unor oameni sărmani…Acum mă odihnesc în vitrina de sticlă a unui muzeu. De fapt, aștept… Știu sigur că într-o zi o altă prințesă mă va încălța și povestea va reîncepe…

  31. Eram atat de gratios, atat de cautat de vieti tinere care deabea isi scriau capitolul tineretii…dar ca orice faptura ce sta in fata unei oglinzi si isi analizeaza viata intreaga, imi dau seama ca toate trec. In cazurile fericite, pantofii, raman pastrati intr-o cutie de bun gust, in podul casei, acolo unde toate lucrurile ca un puzzle adunate iti vor povesti viata peste ani intregi atunci cand tu, sprijinindu-te intr-un baston nu-ti vei mai gasi placerea decat in amintiri. Insa acesta nu este unul dintre cazurile fericite. Totusi va pot spune despre mine ca timp de ani intregi am fost un raspuns. Da, am fost raspunsul unei voci tinere ce-mi rasuna si acum in minte:”Cu ce sa ma incalt?” Timpul nu-i nimic altceva decat o chestie care presara peste tine ani, ce te transforma dintr-un raspuns intr-o intrebare:”A meritat?”

  32. De mult de tot, trăia în oraşul Güllen, într-un magazin, un ceasornic vechi, vechi. Acest ceasornic era unic în lume, deoarece putea călători în timp. Celălalte ceasornice râdeau de el, fiindcă era mai mic, mai urât, mai diferit. El se simţea trist, celelalte ceasornice stăteau în vitrină, expuse foarte frumos la vedere. Pe când el stătea singur în pivniţă. Dar să nu credeţi că el nu se distra totuşi. Noaptea, când vânzătorul şi celelalte ceasornice dormeau, el călătorea în timp. Odată el a ajuns în perioada Rococo. Acolo, spre uimirea tuturor, a întâlnit o domnişoară ceasornic, foarte drăguţă. Au organizat o nuntă mare-mare, şi poate că au avut şi copii…şi poate că încă mai trăiesc, dar asta este o cu totul şi cu totul altă poveste.

  33. Sunt veacuri ce și-au lăsat amprenta pe picioarele ei și pe mătasea noastră. Ce finuți și neexperimentați eram cândva, dar încă de la început am știut să ne impunem și să îi marcăm picioarele ca fiind ale noastre. Ne aparțin și acum, după atâta vreme, îi recunoaștem fiecare umflătură, fiecare rană, fiecare deget rupt. Deşi suntem incomozi şi o facem să treacă prin chinuri groaznice, ea nu îşi pierde delicateţea şi ne poartă într-un dans ameţitor şi salturi de parcă ar pluti pe nori. Şi curg note din Tchaikovsky și o vedem alunecând prin camera slab luminată, legănându-și trupul firav ce pare că se rupe cu fiecare pas ce îl face. Cu câtă dragoste ne încalță, ne doare când lacrimi ne stropesc, dar ne reluăm ritmul când calcă pe noi. Pornim într-un vis, doar noi și ea, zămisliți parcă din aceeași fibră, ne mișcăm în tandem și ne pierdem pe portative prăfuite.

  34. Eram atat de gratios, atat de cautat de vieti tinere care deabea isi scriau capitolul tineretii…dar ca orice faptura ce sta in fata unei oglinzi si isi analizeaza viata intreaga, imi dau seama ca toate trec. In cazurile fericite, pantofii, raman pastrati intr-o cutie de bun gust, in podul casei, acolo unde toate lucrurile ca un puzzle adunate iti vor povesti viata peste ani intregi atunci cand tu, sprijinindu-te intr-un baston nu-ti vei mai gasi placerea decat in amintiri. Insa acesta nu este unul dintre cazurile fericite. Totusi va pot spune despre mine ca timp de ani intregi am fost un raspuns. Da, am fost raspunsul unei voci tinere ce-mi rasuna si acum in minte:”Cu ce sa ma incalt?” Timpul nu-i nimic altceva decat o chestie care presara peste tine ani, ce te transforma dintr-un raspuns intr-o intrebare:”A meritat?”

  35. ~Viaţa în viziunea unui pantof~
    Busit de-atata timp, ma tot zbat pe-aceste drumuri. Picioarele cu greu isi iau adio, abia seara, cand obosite de traseul in care le-am insotit, ma zvarla pana in capatul camerei, unde, de la un timp incoace, a inceput a se innegri peretele din cauza jegului necuratat.
    Suntem atat de neglijati, eu si fratiorul meu. Astept cu nerabdare ziua in care stapanul ne va parasi in odaia cu vechituri, caci macar acolo, desi vom fi mai murdari ca niciodata, vom avea linistea cuvenita.

  36. Iar ploua, nu se mai termina odata. Cred ca s-a facut dimineata. Incerc sa desclestez sireturile si nu pot, sunt plin de noroi, parca-s batut…in dreapta, nu simt nici o “boare”, semn ca iar sunt singur…reusesc, in sfarsit, sa arunc o privire in jur.
    -Ia te uita! De sub cearceafurile botite pe saltea, se holbeaza la mine patru talpi! Sa fiu al strazii daca-mi amintesc ceva de aseara!
    Umblatorul meu iar a fost la pescuit, ma gandesc si-mi caut partenerul prin harababura din odaie. Il zaresc, burdusit cu doi ciorapi murdari si o sticla goala de vin. Ma gandesc cat de suparat poate fi, dar il vad cu sireturile desirate, cu limba scoasa si tot un zambet: peste el, stau ametiti doi adidasi patruspatru…

  37. • Îmi cer iertare că am postat de repetate ori însă au existat câteva probleme tehnice.Sper să fie şterse celelalte postări,am trimis şi un mesaj asistenţei live.Am corectat totul şi sper să vă placă !

    Cu toţii ştim că timpul este extrem de preţios pentru oameni..O oră?un minut?o secundă?Pentru mine e o nimica toată.Pot fi acolo,aici,mai bine zis oriunde. Călătoresc şi călătoresc peste tot,traversez lumea în lung şi-n lat doar într-o secundă.Mă bucur nespus de mult de timp.Ehe,dar povestea mea începe cam aşa..Era o zi ploioasă de toamnă şi stăteam singuratic pe o bancă prăfuită din parc.Lăsam lacrimile ploii să-mi aline obrajii aspriţi de trecerea vremii. Ştiam de pe atunci că eram urât de societate şi eram considerat un nebun care inventează lucruri.Şi cum stăteam eu aşa afundat în necazuri şi gânduri,îmi apare în faţa ochilor o zeiţă ce părea ruptă din basme.Avea părul lung şi blond precum spicele de grâu iar ochii ei îmi inspirau armonie şi pură inocenţă.Mi-a împărtăşit câteva cuvinte iar apoi a aruncat asupra mea un val de sclipire.După aceea am simţit furnicături prin tot corpul şi hop,un ceas mi-a apărut la gât.Când să apăs pe butonul său s-a produs o avalanşă de amintiri.Eram peste tot.Aşa mi-am dat seama că pot controla timpul după bunul meu plac.

  38. Stii, am fost acolo cand a dat examenul de admitere.Am fost acolo cand a iesit la intalnire cu fata aia pe care o urmarea de luni de zile pe sub ochelari. Tot eu am fost cel care l-a condus spre intalnirea cu primul job. Si vise, cate vise i-am auzit, si am trait si eu prin el, si cate emotii si cate framantari…S-ar zice, poate, ca vremea m-a tocit. Si praful asta din Bucuresti, of praful!Si trece timpul, stii cum o sa treaca? Si cu prima pereche noua, apoi a doua, a uitat sa ma mai caute prin dulap.E un an, azi e un an de cand nu l-am vazut.Dar mie deja mi-e bine in intuneric aici.Am obosit, poate o stie si el.Si sunt multe,atatea ne leaga…Mai lasa-ma o clipa sa atipesc,o clipa numai, timpul e atat de lung in intuneric…

  39. Iar stăm în faţa uşii, o simt cum tremură în mine, îşi strânge pumnii şi aşteaptă. Aceeaşi uşă se deschide, acelaşi el. Şi stau lipiţi, unul de altul, îşi şoptesc şi o ridică şi, în repeziciunea cu care o trânteşte, eu îi alunec din picior. Pe parchetul zgâriat aştept cu orele ca ea să ofteze, să se ridice, să mă încalţe şi să plecăm pe furiş, aşa cum am venit. Oglinda tot pe jos îşi duce veacul, acelaşi rosu sfidător mă priveşte şi mă învăluie un fum dulceag, ameninţător. E geamul închis, nici pic de aer şi parcă simt că mă sufoc. Ei chiar îi place această desfătare? Nu o înţeleg, e a nu ştiu câta oară când nimerim în camera asta cu draperii trase, un pat şi un fotoliu, cu pereţii într-o culoare parcă uitată de timp. Tocul mă doare, pielea mă zgârie, mă simt murdar şi cred că şi ea se simte la fel. Au terminat. Mă ridică, nu mă mai încalţă, demnitatea ne-a fost sfâşiată, nu-şi spun nimic, el e la geam, iar noi la uşă. Ieşim şi sper să nu ne mai întoarcem niciodată.

  40. AIEVEA
    Am fost atat de aproape de el.Zi de zi.Altii ne-au mai lasat prin colturi, demult.Dar nu … pentru el am fost cei potriviti.Noi i-am fost prelungirea gleznelor in cea mai grea si incetosata zi a lui.Atunci cand se pregatea sa devina barbat.Atunci l-am cunoscut.De altfel,ca si pe ceilalti.Noi cunosteam deja pasii defilarii ce aveau sa-l aduca tot mai aproape de ziua…liberarii.Cunosteam asta din ziua in care mai multi soldati ne-au luat in proba apoi ne-au parasit ,fiindule prea mici.Pe Ovidiu insa,nu l-am incomodat deloc.45-ul nostru i-a fost numai bun. Si chiar daca zilele i-au fost grele,incat ne asuda deseori, intotdeauna seara ne punea,grijuliu,langa fereastra deschisa.
    Am fost martorii a zeci de hartiute aruncate langa noi,facute mototol.Probabil scria. Caci intr-o zi ne-a purtat destul de departe incat,abia daca ne mai puteam tine lipiti de taliple-i arzande de-a binelea. Atunci- si doar atunci- am vazut cea mai frumoasa pereche de tenesi. Rosii si veseli incat ni s-au innodat sireturile de fermecati ce eram,deznodandu-se chiar,facandu-l pe Ovidiu in cele din urma sa-si piarda echilibrul.
    De atunci insa,hartiutele facute mototol au incetat sa ne mai cada pe fata.Nu stim de ce.Dar a urmat tarziu si o a doua plimbare, cam pe aceeas directie;si ardeam de nerabdare sa vedem iar sireturile albe ca lumina.Dar de data asta Ovidiu s-a oprit pe calea ferata. I-am simtit apoi sangele talpilor rece.
    Am ramas doar una.Dupa cativa ani ( cred) , am ajuns ca si suport pentru muscate,pe un balcon.Cand ii sunt uscate radacinile,resimt senzatia sangelui rece de odinioara.
    Sssssst…ieri am vazut,sub scaunul pitic, varful unor tenesi rosii,garboviti parca. Vad slab,dar poate candva motanul ma va impinge destul de aproape cat sa le ascult povestea…

  41. O zi întâmplătoare din viața gemenilor!

    De îndată ce ușa se deschise accidental, o lumină artificială nu prea puternică pătrunse în încăperea strâmtă, dar confortabilă, făcând ca obiectele să prindă viață:
    – Aaaah, ce viață minunată avem, grăiră concomitent cei doi gemeni, de îndată ce se treziră. După un căscat teribil de vioi, cei doi frați, Leftie și Rightie, începură să își croiască imaginativ marele plan pentru ziua ce îi aștepta.
    – Sunt convins că și această zi va fi una plină de peripeții, vioiciune și râsete, spuse Rightie entuziasmat teribil.
    – N-am nici cel mai mic dubiu, îi confirmă Leftie și ochii i se umplură de viață. Un asemenea părinte, mai iubitor ca al nostru sunt sigur că nu mai are nimeni.
    – Exact! Nu trece o singură zi fără a ne purta de grijă, igiena noastră, pentru el este esențială. Ne îmbăiază și apoi ne curăță cu cea mai mare atenție, iar apoi merge cu noi în cele mai fantastice călătorii cu putință.
    – Frățioare, cum altfel crezi că ar mai putea să-și vadă de îndeletnicirile sale cotidiene dacă noi nu am dispune de o condiție fizică de invidiat. Suntem cea mai puternică și elegantă pereche de încălțăminte din tot apartamentul. Noi suntem cei care îl purtă de colo până colo ferindu-l pe amicul nostru de primejdii la tot pasul, cum ar fi cumplitele răni în talpă, spuse Leftie mândru și zâmbind cu gura până la urechi.
    – Rightie, tu cum crezi că se va desfășura ziua de azi? Oare vom urca din nou pe culmile munților cum negreșit obișnuim să facem de îndată ce primăvara își face apariția sau vom străbate vechile cetăți medievale în lung și în lat, ascultându-le poveștile, izvoare nesecate ale ințelepciunii.
    – Ptiu, drăcovenie! Am vaga impresie că ziua de azi nu este una destinată mult așteptatelor călătorii și bucuriilor sufletului, ci e una dintre acele zile anoste în care prietenul nostru este nevoit să dialogheze cu persoanele acelea plicticoase, stând la măsuță lui de la Ikea, în timp ce-și bea cafeaua insipidă și își freacă tâmplele și ochii până la roșire.
    AAAAA! Nu se poate, țipă Rightie ca ars și simțind cum i se înmoaie materialul de pânză din care era conceput! Azi e Luni!

  42. Ceasornicarul dimineata (cam ofticat): Ma intreb oare ce ora e. Of, asa m-am saturat de alarme si ceasuri. De 20 de ani tot asta fac, si cand ma gandesc ca acum 20 de ani, ceasul era la purtator si oamenii pe-atunci nu aveau orice fel de ceasuri, ci purtau d-alea de aur, argint, platina si cu pietre pretioase primite de la mama, tata, bunica sau alte neamuri indepartate. Da’ pai ce sa-i faci? Cand eram mic, eram tare impresionat de ce facea tata tot timpul (of, iar vorbesc de timp), trebaluia cate ceva si fiind mic, nu stiam ce face tata acolo. Stiam doar ca lucreaza la ceva mic…o treaba migaloasa. Of, migalos…daca as fi stiut exact sensul cuvantului migalos nu ma mai faceam eu niciodata ceasornicar. Dar ce sa-i faci acum? Am vrut sa fac ce face tata, ceva migalos. Imi amintesc ca mi-era asa de drag sa ma joc (sa ma uit, ca de jucat nu ma lasa tata) cu ustensilele tatei, erau si ele asa de micute, numa’ bune pentru manutele mele. Cata obsesie dezvoltasem deja de-atunci de tot ce era mic, dar mic…sti cat de mic? Cam cat gaura unui ac. Vai, si cat de fascinat eram de surubelnita aceea cu magnet…eram in al noualea cer sa vad un surub mic, mic, mic agatat de capatul surubelnitei. Fratelui meu nu ii placea, el era mai mereu pe fuga, nu il interesa prea mult ce face tata si asa a ajuns in vanzari sa vanda…ce? Ceasuri. Hahaha. Bun, hai gata cu amintirile, ar trebui sa deschid ceasornicaria deja, poate s-o mai gasi cineva sa-mi dea si mie astazi o treaba migaloasa, ca tare ma plictisesc.

  43. Un pantof catre celalalt:
    Stangul: Hei, ai simtit si tu asta?
    Dreptul: Ce anume?
    S: Cred ca am calcat pe o guma de mestecat…bleah.
    D: Hahaha…ma gandesc la o fetita de 5 ani care canta si rade pana ii cade guma din gura. Apropo, stiai ca unii copii au obiceiul sa adune gume de pe jos si sa le bage in gura? Cred ca le plac chestiile colorate.
    S: Da’ tu de unde stii? Nu am fost si eu cu tine cam in acelasi timp?
    D: Da, da’ vezi tu? Chiar daca nu sunt intotdeauna primul, eu vad aceleasi lucruri ca si tine, dar cu alti ochi.
    S: Eu nu am timp, sunt mai mereu in graba.
    D: Pai si eu cum sunt?
    S: Tu esti tu si eu sunt eu, nu degeaba avem denumiri diferite: pantoful stang si pantoful drept. Dar stii vorba aia: Nu stie dreptul ce face stangul.
    D: Parca era invers, dar ma rog….ai dreptate, asa e, cum spui tu.
    S: Hai, hai ca nu avem timp…hai sa fugim dupa un taxi ca e cam tarziu si frig, iar stapanul ne cam alearga.
    D: Da, viiiiiiin…uite, o gumaaaaaa….bleah

  44. „Mamaaa, mai ştii pe unde sunt globurile de Crăciun?“
    „Nu, eu ştiu pe unde le-ai pus anul trecut? Caută-le prin pod, printre zecile de lucruri prin care n-ai făcut curat!”
    “Hmmpf, curat…cand oi avea timp poate. “

    “Câte lucruri, cât praf…Câte cutii în care nici nu mai ţin minte ce lucruri sunt. Pe aici? Nişte manuale. Haine, jucării. Hmm… adidaşii mei din liceu.”

    Mă aşez pe o cutie şi îi privesc într-o rază de soare. Praful luminos îmi aprinde în faţă o lume pierdută: mă văd prin ei pe insula copiilor din Herăstrau, unde am prins pe buze un sărut. Văd curtea liceului la ora de sport, bicicleta pe o cărare, scara de incendiu a unei clădiri înalte de unde văd într-o seară un oraş viu luminat. Oh, şi autobuzul pe care trebuie să-l prind grăbit la ora 8, să ajung la ora de Română! Uite şi Jepii Mici, cum mă urc cu năduf. Ploaia care ne-a prins îmbrăţişaţi pe o bancă în parc. Lacul în care mă scald cu prietenii. Club A …

    I-m înlocuit cu alte perechi, dar niciunii n-au mai văzut atatea lucruri memorabile. Acum sunt cârpiţi, roşi şi rupţi, uitaţi într-un colţ de lume, prăfuiţi de ani. Cum voi ajunge si eu într-o bună zi.

    De Crăciun, adidaşii mei m-au văzut alături de o familie fericită.

  45. Ibricul tremura pe soba ruginita in camera de lucru a lui Carl S. Un perpetum mobile de antilogaritmi conglomerati formau o notiune imperfecta a timpului. Sutele de busole ratacite in furtuna ceasornicarului incercau sa isi gaseasca directia. Doar pentru a completa simfonia mecanica a deplasari telefonul suna. Carl S. isi turna calculat ceaiul si raspunse hotarat :

    – Da avem deschis pana la 5 .

    Ceaiul era gata ,timpul abia se nastea .

  46. Vis

    Sunt doar un simplu ceasornicar.Un trecator grabit prin viata si prin lume. Privesc nepasator cum viata mea se scurge incet in picaturi calde si egale, marginite doar de sunetul monoton al vesnicului tic-tac. Simt ca nu am realizat nimic in aceasta viata anosta si fara sens. Repar,construiesc,repar si mesteresc ceasuri care la un anumit timp iar se vor strica.Privesc cu nostalgie copii care se joaca,dorindu-mi din toata inima sa pot rade din nou alaturi de ei. Sa pot alerga si jucandu-ne uitand de tot si toate. Incerc sa ma ascund de oameni si de viata, de lumina arzatoare a soarelui la care incet, incet, incep sa ma topaesc. Alung din gand clepsidra care ma strange si ma sufoca incet cu minciunile spuse de oameni. Si atunci…
    Viata mea? Ce e viata mea?! Unde o pot gasi? As vrea doar sa dau timpul inapoi si sa raman un copil pentru totdeauna.

  47. Serban Andrei Mazilu,multumesc:)Nu stiu daca preluarea unei idei in ansamblu este plagiat..Nici macar partial nu mi-am insusit monologul din sfarsitul filmului..In fine,fie ca cel mai bun sa castige!Peace:)

  48. “Soarta imi este pecetluita inca din fabrica,acolo incepe povestea dar si destinul meu.Am fost creat pentru eleganta si stil,ofer doamnelor si domnisoarelor o atitudine la inaltimea celor cativa centimetri ai mei…da,sunt un pantof menit sa aduca siguranta si o stare de confort la “inaltime”.Cand pasesti in fabrica unde eu prind viata te intampina un miros de piele si vopsele.Nu semanam unul cu celalalt desi suntem frati,cand iesim din fabrica ambalati in cutii frumoase avem diferite culori si forme,suntem comozi si mangaiem placut piciorul celui ce ne poarta.Iarna,captuseala imblanita protejeaza piciorul de gerul napraznic iar vara oferim o placere racoroasa si toata lumea ne iubeste.Cred ca sunt un pantof norocos iar destinul meu e magic”

  49. Ma plictisesc…Secundele sunt singurele care ma distreaza cat de cat… Asa ca imi fac de cap..De ce nu ? e amuzant s vezi oamenii cum se zbat, cum se lupta sau cum asteapta pur si simplu sa imbatraneasca..E un spectacol oripilant si in acelasi timp fascinant..Imbatranirea, modalitatea cum se vad pe ei insisi… Si apoi se intampla fara sa iti dai seama…Toti asteapta sa intervin..Sa intorc timpul…Oare s-o fac? O Dilema de-a mea care ma framanta de milenii. Oare s-o fac?

  50. Mi-aduc aminte, parc`a fost ieri, că-n anul III de liceu (1976) am avut de făcut o compunere liberă, unde-am scris despre viaţa unui ceasornicar (şi-am luat, evident, 10). O să urc în pod să văd dacă mai dau de acel caiet…
    Însă cu`ncălţămintea nu le am deloc; prefer să merg desculţ ! B)

  51. Da, uite-l, e acolo. Ohh, e atat de frumos, atat de vesel si atat de ..as vrea sa-l vad mereu, sa fie acolo in fiecare zi, in fiecare ora. El ma pune in valoare si impreuna glezna ei capata o delicatete neintalnita, toti ne privesc si nu cu cele mai calde priviri, dar nu le-am acordat timp pentru ca am revenit la ea. La felul in care ma completeaza, formele mele sunt perfecte pentru ea, m-a luat in bratele ei firave si ..o sa raman acolo! Da! Imi spunea ca sunt perfect pentru ea, si chiar a fost sincera, am simtit asta in vocea ei. Ohh, acum suntem amandoi impliniti, o sa fim fericiti pentru totdeuna. Acum mergem la ea (abia astept). O sa fim pentru prima data singuri. Dar, sunt atat de multi, multi…

  52. Ce grea dar frumoasa e viata asta.Zi de zi umblu prin noroi,iar geamanul meu calca stramb.Stapanul meu ma trage de mustati zi de zii,iar limba mea mereu e stramba.Talpa mea parca e lipita de pamant,da e o guma de mestecat.Noapte am doar timp sa petrec si eu,ca un pantof adevarat.Atunci ma intalnesc cu iubita mea,care e cu trei marimi mai mica decat mine.N-are mustati,are doar scai,dar de fiecare data ne despartim crunt.Cand stapanii nostri ies din casa,fiecare merge in alta parte,si ne vedem doar seara.Oricum viata e superba,pana acum am calatorit sute de metri,am vazut muzee si tot ce e frumos.Noroc,ca am un stapan pe cinste!

  53. Locuinta mea este pantofarul dar la fiecare etaj am alaturi de mine multi vecini, unii mai vechi unii mai noi dar toti suntem buni la ceva depinde de vremea de afara. Cand se face dimineata astept ca cineva sa deschida usa acestui pantofar si sa ma scoata la plimbare, dar de multe ori sunt pus la proba de lucru de o fetiscana mofturoasa. Simt nevoia sa ies din intuneric si sa pasesc pe oricare dintre strazile pline de baltoci sau de gropi chiar daca sunt calcat pe bataturi, acesta este rolul meu de PANTOF.

  54. Viata in viziunea unui pantof
    -Wow!!! Sunt chiar frumos! spuse fericit pantoful care se admira cu mandrie. Tocmai ce iesise din mainele pricepute ale unui mester si isi dorea sa cunoasca lumea.S-a asezat cuminte de raft langa perechea lui.
    – Tu esti la fel de frumos! ii spunse perechii lui.
    – Acum ca suntem impreuna trebuie sa asteptam sa ne cunoastem prietenul! a spus celalat pantofior.
    Si cum stateau ei de vorba tocmai ce intra pe usa un domn foarte elegant. Si-a indreptat privirile spre ei si le-a spus: voi doi de acolo veniti la mine!
    Pantofiorii au alergat cu zambetul pe buze. A fost dragoste la prima vedere asa ca domnul elegant a plecat incaltat cu noii pantofiori. Asa usor usor pantoful nostru a inceput sa cunoasca lumea. A atins podele la inceput podelele magazinului, apoi pragul usii si dupa aceea a simtit caldura asfaltului. In fata lui aparea obiecte periculoase de care se speria dar si lumea noua plina de sunete si culori care il fascinau si-si astfel isi dorea sa cunoasca cat mai mult. Dar isi simti noul prieten obosit si brusc il apuca si pe el oboseala.
    – Oare cand ma voi odihni din nou? se intreba el suparat. Dar parca citind gandurile lui noul prieten ajunse acasa si-l aseza frumos pe rastel. Pantofiorul era prafuit si acum nu-si dorea decat sa fie curatat si lasat la odihna. Viata de pantofior e grea concise el dupa prima zi de viata!

  55. Cand randuiala a ales sa arunce insufletire asupra mea, m-am crezut un norocos. Jocul de ac si ata care avea sa ma nasca, fiecare salt in aer prin care urma sa fiu purtat, fiecare piatra pe care aveam sa o sarut cu viclenie, toate potecile, rascrucile, nelinistea vaporilor de ceata… Dar timpul m-a transformat intr-un biet nihilist, cu pielea innegrita, calcaiul rupt si botul aspru. Nici vorba de noroc, nici urma de siret.
    Voi, oameni grabiti, cum e sa incaltati o suta de vieti?

  56. Pleoapele i se deschisera brusc, asemenenea unui somnambul care se trezeste noaptea, ca la o pocnitura de degete si incepe sa umble fara noima. Respiratia i se oprise pret de cateva tiuituri de bufnita, indeajuns ca sa poata auzi…auzea parca mai bine atunci cand isi oprea respiratia. Astfel, cu ochii tinta si cu respiratia taiata reusi sa auda ticaitul fiecarui ceas din incapere. Le stia pe toate, pe de rost, iar fiecare dintre ele purta un nume. Erau acolo batrani ale caror arcuri erau ruginite de vreme, femei in varsta cu ochelarii putin crapati chiar langa rama, femei in floarea varstei ce purtau picturi manuale, barbati ferchezuiti purtand lantisoare aurite si copii cu ticaitul strident, plesnind de fericire si de sanatate. Printre toate aceste ceasuri-suflete existau acolo, parca puse de Dumnezeu de cand facuse lumea, ceasuri pe care nimeni nu mai venise sa le ia acasa, monumente de rabdare si de trecere a timpului.
    El, ceasornicarul acesta micut, cu aer de bunic din povestile cu aer de munte si nepoate cu nume de ciocolata, putin garbovit de vremea petrecuta in aplecarea peste ceasurile-suflete, le cunostea povestea fiecaruia dintre ele si le stia sufletele asa cum il cunostea pe al lui.
    Bunicul ceasurilor-suflete stia cum sa le adoarma seara de seara, cantandu-le romanta cu care isi cucerise iubirea vietii cu ani in urma. Si absolut de fiecare data, ceasurile-suflete isi dadeau limbile peste cap, cascand din toate incheieturile, sfarsind prin a atipi pret de cateva secunde. Iar el, doctorul de ceasuri si de suflete, seara de seara, miscandu-se agil printre toate sufletele adormite, le mangaia de fiecare in parte, cu dragoste, astfel incat absolut fiecare ceas ramanea pret de cateva secunde fara sa mai bata. Aceasta era multumirea bunicului ceasornicar…aceasta era menirea pentru care el mai era inca in viata…in fiecare noapte, in timp ce toti muritorii dormeau, el reusea sa opreasca timpul in loc, pret de cateva secunde, atat cat romanta fredonata de el adormea cerasurile-suflete.
    P.S. Scuze pentru faptul ca nu m-am putut opri doar la 10 randuri!

  57. Facea cei mai frumosi pantofi din oras. Isi alegea clientele dupa forma piciorului, nu primea pe oricine in pravalia lui. Si nu facea mai mult de o pereche de pantofi pe luna. E lesne de inteles ca exista o lunga lista de asteptare. Atunci cand iti venea randul te aseza pe un fotoliu comod si iti masura si framanta picioarele ore in sir, parca ar fi fost un sculptor. Uneori gasea o imperfectiune si se scuza ca nu poate lucra pentru tine.
    ***
    De la o vreme, in oras incepusera sa dispara femeile. Intai una, apoi alta, si alta. Un comisar batran a cercetat mai indeaproape cazurile si a descoperit ca exista un element comun – toate isi facusera pantofi la un moment dat la artistul pantofar.
    ***
    Artistul a fost arestat si in atelierul lui au fost descoperiti pantofii victimelor si vrafuri intregi de piele de origine necunoscuta. La interogatoriu, pantofarul artist a marturisit ca nu suporta sa isi vada pantofii distrusi, asa ca, atunci cand preafrumoasele femei veneau cu ei la reparat, el devenea un monstru dement care le ucidea, apoi repara pantofii si ii aranja intr-o vitrina. Le jupuia trupurile si pielea o folosea la urmatorii pantofi.
    ***
    Nu l-au condamnat la moarte, judecatorul a ordonat sa fie legat de un stalp, si in fata lui au distrus, bucata cu bucata, sutele de perechi de pantofi. Privindu-si creatiile perfecte distruse, viata i se scurgea din trup cate putin, odata cu fiecare pantof. A rezistat in viata exact cat sa isi vada si ultima pereche pusa pe foc.

  58. Am pielea neteda si frumos colorata. Imbrac de cateva zile un piciorus vesel de copil zglobiu. Ma gadila atingerea pufoasa a copilului, care alearga cat e ziulica de lunga alaturi de o fiinta mititica, blanoasa si cam urat mirositoare. Impreuna, ma poarta in fuga atat pe covoare verzi, mirosind a crud, cat si prin spatii umede, uneori vascoase.
    De ieri, lipita de talpa mea, a ramas o pasta care a fost candva alba. Intamplarea aceasta amuza teribil copilul meu. De cate ori imi atinge talpa de o suprafata lucioasa, pasta aceea se lipeste bine de suprafata aceea si pune o piedica fugii abia incepute. Atunci, piciorusul cel mititel se opinteste si incearca sa ma traga dupa el, din stransoarea pastei. Azi dimineata, dupa un asemenea episod, am ramas singur, intre rafturi intesate de jucarii de plus, masini colorate si mingi de cauciuc. Copilul plecase in goana, pe jumatate descult, dupa o minge mare, care sarise departe, chemandu-l la joaca.

  59. – Partea nasoală la a fi un pantof, băiete, e că imediat după naştere te vâră într-o cutie şi eşti condamnat la monogamie. Şi atunci n-ai cum să aduni experienţă de viaţă, n-ai cum să ştii ce te aşteaptă imediat de ieşi în lume. Uită-te la mine, sunt aproape patru ani de când am ieşit din cutie şi dacă aş fi ştiut ce mă aşteaptă aş fi preferat să am un defect din naştere, să fiu cumva prost-cusut sau descleiat, sau să mă fi zgâriat vreun biped. Atunci aş fi fost considerat rebut şi aş fi zăcut printr-un depozit ceva, cuminte, la răcoare, fără bălţi, fără noroi, fără gumă de mestecat care să ţi se lipească de talpă, sau, vreun rahat mirositor de câine. Am fost şi eu la un moment-dat în situaţia ta. Eram tânăr, cu pielea netedă şi lucioasă, miroseam frumos a nou. La început eram scos din cutie numai la ocazii speciale, apoi a început să mă poarte din ce în ce mai des. Acum mai sunt purtat numai când merge la cumpărături, n-a făcut duş şi are chef de nişte pantofi moi şi comozi.

    – Moşule, nu ştiu ce tot flencăni acolo, dar eu în seara asta mă duc să dansez. Vezi-ţi ‘mata de pensia ta, papă-ţi grişul şi lasă-mă pe mine să văd cum e cu viaţa. Data trecută am agăţat o sandală. Mamă ce bunăciune! Sper să nu plouă nici azi, poate ne revedem. Hai, v-am pupat dragilor…ne vedem de dimineaţă.

  60. TicTacTicTac. Ia uite la el! Pezevenghiul inca mai merge. Doamne ce vremuri erau acelea…reparam mii de ceasuri. Cate secunde intr-o zi atatea ceasuri am iubit. Mainile mele lucrau non stop, simteam cum curge viata in ceasurile acelea, care mai de care mai lucioase, mai pretioase, ce mai…magice. O bataie de inima un tic sau tac. Dar intr-o zi..iti mai aduci aminte draga mea?..intr-o zi, ceasul meu..stii tu..ala de zburda prin secunde, minute, ore, zile, ani a stat. Zau asa, a stat in calea ta. Timpul meu a incetat sa curga in nestire, a devenit pretios. Un tic o amintire, un tac o suta de amintiri. Fara tine secundele au revenit si curg asa de lungi. Oare cate ceasuri mai sunt intre noi? Oare ma astepti?

  61. înnebunit de dorință, mă uit… la o neființă, …și mă intrig!
    leșinat de’ ndrăgostit, nemâncat de zăpăcit!
    tic-tac! tic-tac! ohhhh, în sfârșit… în sfârșit, mă strâng covrig!
    uit să repar, uit să trăiesc, eu doar visez la nefiresc!
    nu e drăcesc, să mă holbez la un profil dumnezeiesc,
    ce îl găsii dăună-zi, pe caldarâm sub clar de lună?
    nu este timp, nu este ceas, eu simt că sunt tot în impas.
    ce să repar? când pot doar să privesc, să mângâi forme șlefuite și cu aur poleite.
    e posibil oare? să-mi bată inima prea tare?
    tic-tac, tic-tac, eu… nu mai pot, eu… mă retrag…

  62. COMENTARII ASUPRA VIETII DIN VIZIUNEA UNUI PANTOF

    Ne agitam zilnic, nu stim incotro sa o apucam: la munca, la intalnire, in parc cu copiii, la cumparaturi, la piata,cu catelul mic si blanos la plimbare si in multe alte locuri. Seara, picioarele, prietenele noastre nu mai pot de obosite ce sunt si asta se intampla zilnic. Am ajuns sa-l cunoastem pe om cel mai bine. El nu are stare decat doar atunci cand doarme sau cand e fara viata. Omul nu stie secretul fericirii. Daca s-ar relaxa mai mult, daca ne-ar lua in mana si s-ar plimba cu picioarele goale pe o ulita de tara plafuita, prin iarba plina de roua diminetii, prin baltile calde ale ploilor de vara, pe nisipul fierbinte al plajelor, pe cararile batatorite de munte, noi, el si picioarele prietenele noastre am simti fericirea adevarata.

  63. Niciodata nu ma pune la locul meu. Mai mereu nimeresc langa papucii de plastic ai menajerei dar sunt zile in care nimeresc langa niste ghetute prietenoase de copil. Nu ma pot stapani sa nu gandesc ca eu..n-am fost niciodata asa. Eu nu am avut niciodata 15.

    M-au facut de 37, m-am bucurat de 37 si tot de 37 o sa fiu cand o sa ma trezesc cu o gaura in calcai sau in varf, ponosit, incaltat de vreun picior de copil de la tara, pe post de papuc.

    Pantofii ca mine nu au copilarie. Nu nu ating niciodata linia lucioasa a vreunui tobogan, nu primesc jucarii de Mos Nicolae.

    Pantofii ca mine se nasc femei tinere si sfarsesc fara sa imbatraneasca.

    H, hi, hi, papucii menajererei sunt batrani.

  64. Sfant dar, acela de a controla timpul… Sau oare este un blestem? Cred ca depinde din ce unghi privesti problema. Tin minte de parca ar fi fost maine, vremurile in care nu eram decat un simplu copil, fara abilitatea de a controla timpul. Cati ani or fi trecut? 10, 100? Darul acesta blestemat iti mai ia din capacitatea de a citi trecerea timpului natural. Totusi, e frumos, sa observi legiuni romane pe viu, sa intalnesti mari scriitori cata vreme erau in viata, sa observi creaturi de mult disparute. Chiar si asa, exista limite la ce pot face… Aceasta limita mi-a fost finalul, in ultima calatorie m-am intalnit cu mine insumi. Acum, scriu acest bilet pentru voi, cei ce-mi veti urma, nu faceti greseala de a va intoarce in perioade in care existati deja, consecintele vor fi severe. Semnat… Nici cum ma cheama nu mai stiu. Feriti-va de voi insiva.

  65. E dimineata.
    Mai am o ora pana se trezeste stapanul meu. As punea merge sa ma curat putin.Ieri am intrat in plin intr-o guma de mestecat.Nu ii inteleg pe cei care arunca guma asa,oriunde. De la culoarea mea superba ciocolatie si uniforma m-am transferat la petele albe de guma. Arat ca o vacuta.
    Mi-am facut un dus. Se pare ca vine stapanul meu. L-am auzit vorbind la telefon cum ca azi megem la un banchet. Chiar am nevoie de putina miscare!Poate o sa intalnesc o pereche rosie, cu toc nu prea inalt. Poate o sa ramanem impreuna . Pentru totdeauna.
    Hopa! Se pare ca ma duc la munca! Pa!

  66. Tic-tac, tic-tac…E sunetul cheie. Cheie care deschide curgerea. Curgerea timpului, care pentru toate aceste suflete inseamna atat de mult. Vai, dragutii…sunt absolut hazlii cum incearca ei sa patrunda in tainele timpului. Oamenii nu inteleg. Si nu au cum, e un subiect peste masura lor de intelegere. Nu trebuie sa evlaviezi conceptia timpului, dar nici sa incerci sa…stii, sa te revolti. E absurd. Ia, oricine, sa incerce sa razbata contra curentului unei ape, sa vedem cat rezista. Fara mine ar fi si mai rau. Timpul nu-i tocmai cel mai prietenos sau cuminte tovaras. Se mai indoaie, mai merge drept, ba cateodata se arcuieste…tare nazdravan. Iar daca n-am grija, cine stie ce s-ar intampla. Stapanii de Rottweiler se tot plang ei de cat de greu e de dresat si avut grija de cainii aceia. De ar stii ei ce am eu de ingrijit…teribil. Dar nu ma plang, nu ma lamentez. E o datorie care ma onoreaza. Ma simt deplin, intreg, fiind…ceasornicarul suprem, gardian si protector al cursului timpului.

  67. Cred că vrea să renunțe la mine. Azi ne-am oprit pe stradă ca să se uite în vitrina „Converse”. Și să vezi la ce se uita! Era o pereche în nuanța aceea ciudată care nu-i nici albastru, nici verde. Bascheți lipsiți de experiență… Or fi ei arătoși pentru că sunt tineri, da; iar culoarea aceea clar nu exista pe vremea mea. Dar totuși, istoria noastră este una lungă! I-am fost mereu alături. Am fost acolo la primul lui sărut, prima întâlnire cu o fată. Țin minte cum dădea din picior, emoționat, când îi căuta fața printre străini. Așteptând-o. Neavând stare.

    Dar asta a fost cu mult timp în urmă. Astăzi tratează întâlnirile și săruturile ca pe un fapt divers, iar vechile atașamente le dă uitării de dragul oricărui specimen nou și nepurtat găsit într-o vitrină din centru. Sper să-l bată noii bascheți – să vezi că atunci o să-i pară rău că m-a abandonat în fundul debaralei.

  68. Tresări lângă inima Sarei. Încă nu terminase și era timpul să o trezească. Îi deschise pleoapele și începu dimineața în ceea ce ea numea “ritm personal”. Ei, da, acolo mai avea de lucrat: dintre toate vestigiile mecanice care băteau în pieptul Sarei nu se mai potrivea niciunul ca înainte. Trăia o sincopă și el trebăluia acolo să o repare, cu un nou orologiu care avea nevoie de viață. Îi atârnau genele din ce în ce și se lăsă dus; pereții pulsau și îi legănau ființa ca într-o barcă, înconjurat de pendule de aur vechi, greu, figuri bufe ce anunțau fără oprire orele noi, minutare și secundare de lemn ajurate în dantele care stăteau să se destrame, cifre și iar cifre plutind ca niște funigei. Își vedea în semi-trezie micul pui de timp, cum îi zbăteau rotițele fără noimă încă, îi mai suflă o dată pe creștet și îi spuse o binecuvântare. Și acum merse. Merse cu propriile lui limbi, pe masă și apoi în rând, deasupra tuturor orologiilor ostenite care se opriră să mai bată. Bătrânul din inimă își deschise brațele, plânse o vreme de bucurie și spuse Sarei:
    – Trăiește împlinită, fata mea, că timpul e cel mai de preț cadou pe care știu să-l fac…

  69. Nu e usor sa fii pantof. Asta v-o poate spune oricare dintre prietenii mei din debara. Aici suntem toti laolalta, culori diferite, piei diferite, clase sociale diferite, dar ne intelegem pentru ca avem in comun scopul existentei noastre, acela de a oferi alinare oamenilor. Pe mine ma incalta mereu o fata. De cele mai multe ori, atunci cand merge la scoala. De cateva luni, toti ne-am mutat intr-un oras nou. Stiu asta pentru ca podeaua autobuzului nu mai este albastra, ci neagra, iar drumul pana la statie este mai lung. Picioarele ei transpira pe spatele meu mai mult, este mai cald. Asa a fost si astazi, cand cred ca baiatul pe care il place a sarutat-o. Pentru cateva secunde m-am ridicat in aer, la spate, si niciun cuvant nu se auzea. Sper ca nu a vazut nimeni guma de pe talpa mea.

  70. Lucra ca de altfel în fiece zi în atelierul tatălui său. De data asta era chiar bucuroasă.
    (Tic tac, tic tac, tic tac)
    – …timpul…ce dimensiune misterioasă…
    Nici nu apucă bine să rostească cele câteva cuvinte, că se porni o ploaie de lumină, iar totul în jurul ei începu să se destrame. Să îi fi fost oare acesta ceasul? Să fi fost oare acum clipa în care deslușea care îi era rostul? Se trezi la pământ, în plină noapte, cu un ceasornic uriaș în fața ei.
    – Cred că visez…trebuie să fie un vis…căci real nu are cum să fie…
    Deodată o voce gravă, de nicăieri, spuse scurt:
    – Gândește-te bine!
    Își dădu seama că pășise într-o altă dimensiune, ceea ce nu știa era că, reparând propriul ei ceas, își schimbase cursul existenței. Iar acum avea de făcut o alegere…să reia toate cele trăite sau să rămână blocată acolo pe veci. Însă tot ceea ce voia era să își reia firul vieții exact de unde îl oprise…știa însă că nu avea să se mai poată. Nici nu își dădea bine seama ce se întâmpla cu ea, avea atât de multe întrebări. Era singură, în genunchi în fața Timpului însuși…nimic altceva…întuneric deplin, liniște asurzitoare…era acum prinsă între două lumi.
    Să fi fost oare clipa în care murise și într-adevăr o așteptau un alt timp și un alt spațiu ori să fi fost clipa când se năștea cu adevărat? Dar cine era ea?
    (Tic tac, tic tac, tic tac)

  71. Un secol si mai bine pentru a opri un razboi. Doua secunde pentru un zambet lent, cald. Sase zile pentru a lucra, una ramasa pentru joaca. Trei luni pentru ca frunzele sa se reintoarca in pamant, trei luni pentru a renaste. Zece minute pentru o cafea buna, dimineata devreme. Aceleasi zece minute, de mii de ori mai lungi, asteptand tramvaiul. O secunda pentru a spune “da” sau “nu”. Cateva ore pentru a decide soarta a mii de oameni. Noua luni pentru a-ti vedea chipul reflectat intr-un altul.Patru minute pentru a-ti lustrui pantofii. Ani de zile pentru a te convinge sa-ti urmezi visele.Un sfert de ora pentru a rasfoi ziarul inainte de cina. Mihail Mihailovici, ceasornicar. Str. Acordeonului, nr. 18.

  72. Louboutin statea aruncat in iarba deasa de langa ultimul copac de pe alee. Avea bareta desfacuta si un sutien langa el. Un bursuc curios, ce-l adulmeca, fu speriat de o pereche de chiloti albi cu funda neagra ce-i cazu pe caramb. Louboutin statea acum intors cu tocul in sus, privind spre padurea intunecata. In spatele lui, in lumina de contur, se vedeau siluete fade dansand pe o scena. Dinspre lumina, se auzea o muzica lenta si guturala. Era “So long, Marianne”. Incercand sa ignore gemetele ce se auzeau dinspre copac, Louboutin se imagina dansand pe melodia asta cu Moreschi, cu care se intersectase la bar. Intr-un final, cand muzica si gemetele se oprisera, Louboutin calca pe scena pustie peste mucurile nestinse de tigara.

  73. Dreptul. E mereu cu mine!
    Asezat in dulap, aruncat pe hol,
    tropaind pe strazi sau prin magazine.
    Nu e mai frumos, nici mai urat,
    poate… mai comod si pus mai ros.
    Si cu toate astea, il iubesc atat,
    ca de n-as fi stangu’, dreptu’ as fi vrut.

  74. M-am oprit din alergare abia când am ajuns sub stejarul bătrân, gâfâind. Iarba fragedă și-nrourată îmi primise tălpile goale cu nesaț, sorbindu-le fierbințeala. Soarele încă nu răsărise, era momentul potrivnic pentru ce urma să fac, dar nu mă mai puteam întoarce. Vălul mătăsos de ceață îmi oferea privirii doar siluetele altor copaci și arbuști de prin preajmă, nimic mai mult. Dar inima-mi pulsa, știa ce mă așteaptă. După câteva minute în care mi-am tras sufletul, am scos din buzunar orologiul bunicului, i-am desfăcut cadranul și am pus degetul, cu ochii închiși, în fața secundarului din fildeș. S-a oprit de îndată și s-a așternut liniștea. Am închis cadranul, am luat pușca pe care o rezemasem de tulpina rece a stejarului și am plecat în căutarea componentelor viitorului meu ceas. Coarnele urma să le folosesc ca secundar și minutar, iar o bucată de piele, cea mai bună e la baza gâtului, pentru curea. Îmi părea rău să las trupul cerbului pradă celorlalte animale sălbatice. Blestemată fie ziua în care mi-a deslușit tatăl meu tainele ceasornicăriei.

  75. Din vitrina magazinului priveau o pereche de pantofi negri,de lac,cu talpa ortopedica.Asa cum i-ar fi trebuit.Era primul an de serviciu si isi dadu seama ca acei pantofi aveau sa fie ceva deosebit. Si nu gresea. Asa ca, ii lua, gandindu-se totusi si la parerea celorlalti membri ai familiei. Dar acestia,ca de obicei,nu zisera nimic.
    Intr-adevar,acei pantofi negri au fost martori la multe intamplari legate de serviciu si nu numai. Unele mai placute,altele mai putin, dar pentru ea ramasesera una dintre cele mai placute amintiri ale acelui prim an de serviciu. A fost foarte mandra de ei! Cand a fost nevoita sa-i arunce,a incercat o parere de rau mai mare ca de obicei.
    Abia dupa 12 ani, avea sa mai gaseasca ceva asemanator. Cu cata placere si bucurie ii purta,nu poate fi descris! Dar noua pereche de pantofi nu avea termen de comparatie cu cei dintai,chiar daca fusesera elementul ce legase o prietenie.

  76. Stiti expresia: daca in padure a cazut un copac si nu s-a scris despre asta, atunci copacul nu a cazut? Si, as adauga, copacul nici nu exista. O asemenea nedreptate vreau sa indrept eu acum si sa scriu, in sfarsit, despre mine. Cine sunt? Sunt cealalta pereche de incaltari ale Motanului Incaltat. Voi toti il cunoasteti pe Motan in cizme, iar cartile de povesti si desenele animate au intarit si mai mult aceasta credinta populara. Dar, dati-mi voie sa va intreb, voi chiar ati crezut ca un motan blanos poate purta 4 sezoane la rand, an de an, pe canicula si ger doar o pereche de cizme? Voi, care purtati sandale cu doua cureluse, pe timp de vara…
    El nu are sandale cu doua cureluse, dar are o pereche buna de pantofi, adica pe mine, pe care ii scoate la lumina din primavara si pana in toamna. Asa ca, cum bine va dati seama, o mare parte din ispravile lui au fost facute impreuna cu mine. Motanul nu are nicio vina, el mereu s-a prezentat drept “Incaltat” si nu “Incizmat”, doar ca cizmele lui rosii mereu au iesit in evidenta. Acum, ca mi-am facut anuntata existenta, parca ma simt mai impacat. Se face frumos afara si cat de curand plecam, eu si Motanul, in cautare de noi aventuri. Daca ne vedeti pe la voi prin oras, salutati-ma si pe mine, asa voi sti ca ati citit mesajul meu si deci exist!!!

  77. Incep ziua cu un ”ding”. Privesc din nou spre fereastra deschisa unde mirosul rouat al ierbii isi face aparitia amestecandu-se cu uleiurile si metalele de pe masa. Cafeaua iarasi sufera probabil ca si mine asteptand sa fie mintita ca vine, si nu ramanem doar noi doi. Te intrebi ce si unde s-a gresit? De ce timpul nu a venit pentru amandoi? Probabil mai am de platit si ticaitul este pedeapsa mea. Realizez acum singur, unde am gresit si masor amintirile de care puteam sa profit, sa respect, sa fiu dragut, sa fiu protector. Degeaba singur. Imi intra primul client, ne vazusem acum o saptamana. Are suflul si zvacul de inger, probabil se uita la mine si asteapta sa fiu dragut sa zambesc cum fac toti comerciantii, urmarindu-si interesul. Nu … ii inman ceasul reparat, sa-si poata masura clipele imprevizibile. E gratis din partea casei!

  78. Era o zi de toamna,cand un domn bătrân cu basca pe cap,cu esarfa in jurul gatului,si pe el un palton gri a intrat intr-un magazin de pantofi,cerând o pereche.Si-a luat produsul si a ieșit foarte rapid.Multa lume se holba la el ciudat,iar toti il ocoleau,deși părea a fi foarte respectabil.El a mers pana intr-un loc foarte sarcacios si foarte intunecos.Avea o casa foarte mare,dar era foarte neingrijita,si ciudata.Noaptea oamenii declarau ca vedeau lumini venind din începerea unde stătea el cel mai des.
    Anii au trecut,iar acesta isi dasuse duhul,insa pe lume rămase un mostenitor de-a lui,fiul sau,Jack McRolard.Intr-o zi,cand nevasta ii murise de diabet,a spus ca nu mai are nimic de pierdut,si s-a dus in fata poliției si a declarat ca atunci cand era mic,tatăl sau nu era un om obișnuit.Acesta,pe numele sau adevărat,Maurice Ball,a călătorit cu o mașina a timpului pe care a inventat-o cu ajutorul unui om bogat care si-a ascuns indentiatea.Se pare ca Ball acesta a mers pe vremea cowboylor,pe vremea anilor 19021,a fost pe Titanic max. 20 min.,a fost pe vremea răului împărat al Chinei,pe vremea cuceritorilor turci s.a.Iar acolo a lăsat multe femei însărcinate.Se pare ca acest Jack McRolard ar fi fost născut pe data de 17.12.1867 la o conita foarte frumoasa.Aceasta s-ar fi imbolnavit de cancer intestinal si l-a rugat pe Ball sa-i ieie bebelesul si sa i-l grijeasca.Ea nu stia despre ocupatia sa de călător in timp.Acesta a acceptat sa aibă un fiu cu el.L-a luat si l-a făcut ucenicul sau.S-au simțit foarte bine împreuna,pana când si Maurice si-a dat duhul.
    Nimeni nu l-a crezut nimeni fiindcă era băutor si dupa moartea raposatei sale soții,Esmeralda Unicate,începea sa fie mai nebun.Dupa moartea sa,un investigator a aprobat tot cea ce spuse Jack McRolard.A făcut investigatii si se pare ca o poza de pe Titanic il are cadru si pe Maurice,deși acesta se născuse pe data de 23.09.1965,iar lui Jack nu i se stia exact data de naștere .
    SFÂRȘIT!!! :):):)

  79. trebuia sa fac ceva ca sa-i atrag atentia iar dreptul, vedeam ca nu are nicio intentie. situatia era una periculoasa iar el pesemne ca nu bagase de seama. bine nici n-avea cum. in tot acel galagios si derutant schimb de focuri el alesese sa se concentreze pe inamicii vizibili de la nivelul ochiului. timpul se scurgea iar in fata mea vedeam cum inamicul se apropie din ce in ce mai mult. la un moment dat mi-am dat seama ca mai am la dispozitie doar o singura optiune, asa ca am procedat in dezlegarea siretului in speranta ca poate la un moment dat se va impiedica de el si se va apleca sa-l lege la loc. si dupa cateva secunde in care am asteptat fortandu-mi toate cusaturile si incretindu-mi pielea, l-am vazut cum se apleaca si da sa imi lege siretul. din acea pozitie aplecata a zarit apoi si inamicul ce se apropia tarash si l-a impuscat, salvandu-ne astfel si pe noi si pe presedinte.

  80. Sunt un pantof, am calapod, sunt luat de nou și lins pe bot de un netot,
    Mă fălesc ca o oglindă, pentru a lui mandră travestită
    Platinată și plătită pentru o scumpă aventură,
    Ea mă ia și ne strivește pe amândoi, pe cuvertură…
    El, mai geme de plăcere… eu, mai scârțâi de durere…
    Iară ea, ne tot rânjește de după mască, mișelește!
    Banii-i strălucesc regește, în lentilele-i albastre, de la mall ieri cumpărate.
    Dezgustată și perversă ea m’apasă, mă învârte, mă sucește, mă proptește
    Pe spinarea lu’ netotu’, pân’ ce zbiară a sa plăcere
    Și ne cade la picioare, pedepsit de DIVA rece!

  81. Viata secreta a unui ceasornicar ce poate sa intoarca timpul

    Vladimir era un altfel de ceasornicar; Vladimir se plimba din spital in spital, din salon in salon, cautand sa repare ceasurile bolnavilor ce aveau… minutele numerate. Vladimir stia sa faca acele sa se invarta mai greu, si cele 3 luni de viata ramase pareau a se transforma in 6. Cand la patiseria din colt doamna Lenuta descarca tavile in vitrine, el porunceste timpului sa stea in loc, si sterpeleste o placinta cu mere calda ca sanul mamei. El poate intra in cinematograf fara sa fie vazut; secundele trec incet, Vladimir inchide ochii si asculte ticaitul inimilor celor din sala. Ticaitul zglobiu si clar al copiilor. Ticaitul infundat al domnului batran, ce fuma la intrarea in mall. Vladimir a salvat odata un catelus ce era sa fie calcat de o masina cu roti inalte si mari. De atunci, Vladimir incearca sa intoarca ceasul cel mare din garsoniera mica in care statea; ceasul care s-a oprit atunci cand mama lui (din greseala, asa a zis bunica) s-a decis sa ia pumnul acela imens de pastille albe. Vladimir are 7, nu stie sa citeasca, dar crede ca poate salva lumea.

  82. Viaţa în viziunea unui pantof

    Hai pe bune? Ce e domne viata? Atatea idei, ganduri si pareri. Chiar, oare exista vreo vreo definitie general acceptata? Da’ de unde! Toti ne dam cu pararea, indiferent cat de „colorati” am fi. Ca e intr-un fel, ca e intr-altul. Cand suntem fericiti, consideram ca avem o viata frumoasa. Cand suntem tristi, aproape 99,99% dintre noi se gandesc ca doar la ei este cel mai rau. Si uite-asa mai trece o zi. O zi din viata, bineinteles 😉 Si constati la un moment dat ca totul in viata este o chestiune de alegere, totul. Ha, evident ca ai sa spui ca nu-i asa. Poate doar cand ne nastem. Dar de atunci inainte, totul tine de noi. Evident ca spui nu, ca doar e mult mai simplu sa stai intr-o cutie si sa te plangi. De ce te-ai apuca sa faci ceva efectiv pentru tine? Sa actionezi efectiv? Nuuuu, normal ca nu, ca sfera noastra de confort ne ofera caldurica, o stare de amorteala pe care o cosideram placuta. De ce sa iesi din cutiuta ta, si sa capeti ceva experienta de viata si sa simti ca n-ai calcat degeaba pe acest pamant? Apropo, ce regreti cel mai mult: sansele pe care le-ai avut sau ocaziile pe care le-ai pierdut?
    Da’ pe bune, stai acolo in cutia ta, pe raftul tau unde e curat si bine. Eu m-am decis sa ies afara la o plimbare, sa ma prafuiesc cu niscaiva experiente de viata! Semneaza: Pantoful de mine.

  83. Sunt bătrân, sau, cel puțin, mă simt bătrân. Sunt aici dintotdeauna, sau, cel puțin, așa se simte. Singurul, care la sfârșit, când nimic nu mai există, rămâne în cețurile timpului, ca un martor fără voce, căruia nu îi rămâne altceva de făcut decât să privească. Un martor al Timpului în cursa lui dementă prin care descoperă tot ceea ce era ascuns și acoperă tot ceea ce era descoperit. Am să rămân în continuare, în veșnicia mea anostă, un mărturisitor fără voce al odiseei umane împotriva Timpului. O luptă precum o zbatere incertă, dar fără nici un rezultat. Nu poți ucide timpul fără a-i insulta eternitatea…

  84. Abia m-am nascut si m-au si asezat in vitrina!
    Sunt mandru, cine mai este ca mine, sunt un pantof superb, albastru, elegant, cum se spune sunt cu staif.
    Sunt admirat?! toata lumea ma admira!…. ma rog femeile…
    Oare m-ar cumpara?
    Le vad privirile pline de pofta, le aud complimentele si ma umflu in ..pantof.
    Ce culoare, ce calapod, …
    Ma probeaza, ma apreciaza…..
    ce minunatie, nimic nu-i mai placut decat o viata de pantof!
    ……………………
    dar perechea? unde-mi e perechea?!

  85. Viața în viziunea unui pantof

    Voi credeți că sunteți speciali, că ați fost creați să fiți actori sau președinți. Aveți visuri și ambiții. Dar noi? La început, fiecăruia ni se dă o persoană. Nu este decizia voastră: probați zeci de perechi, le comparați, faceți tot posibilul să găsiți “perechea perfectă”. Adevărul este că noi știm deja pe cine veți alege. Suntem făcuți să vă apărăm picioarele “delicate” de “agenții externi”. Traducerea este că stăm în calea cioburilor sau a gumei aruncate “cu mare precizie” pe stradă. Nu avem o viață: suntem creați de persoane care speră să revoluționeze “lumea pantofilor”. Apoi se anunță: perechea de pantofi x va ajunge la Maria, fata timidă din orașul y. Ajutați-o să-și facă prieteni! Și exact asta facem. Pentru că în picioarele fiecărui președinte sau actor este perechea de pantofi care l-a ajutat să facă primii pași…Până la urmă, Cenușăreasa este dovada că o pereche de pantofi vă poate schimba viața.

  86. Dom’le, treaba asta cu viaţa e clară, foarte clară. Tot ce-ţi trebuie e un şiret bun. Pentru că, vezi tu, un şiret rău te încurcă, te trage pe sfoară şi apoi îţi dă cu ceară….multă ceară….pe pista de bowling pe care încerci, cu nemărginită măiestrie, să dai cu bilouiul şi să nimereşti amărâtele de popice care, să nu uităm, ar vrea, dar nu pot avea un şiret. Nici bun, nici rău. Să reluăm: se ia un şiret bun. Unul zdravăn..Oh, nu! Nu întrebarea “cine mai e zdravăn în zilele noastre?” Nu. Convenim, pur şi simplu, că şiretul bun e, cum s-ar spune, cât se poate de zdravăn. Şi cum şiretul bun se cunoaşte după capete, ne asigurăm că respectivul are ambele capete la purtător. “Bine, dar şiretul n-are umeri”, veţi spune. “A-mă-nun-te!”, voi răspunde. Vorba înţeleptului universal, care ştie cum stă treaba cu şiretul bun, să nu pierdem din vedere dulapul din cauza unui amărât de raft. Buun. Şiretul bun, cu ambele capete la post, trebuie apoi pus la încercare. “Şiretule, şiretule, potenţial cochetule, estetule, poetule, cam cât de teamă îţi e de întuneric şi de scufundări?”. Eu unul n-am întâlnit până acum un şiret bun şi zdravăn care să nu ADORE să facă bungee jumping sau care să nu fi vrut să se fi născut şarpe. Iată, deci, cum cererea întâlneşte oferta, se pupă dulce pe obrajori şi universul răsuflă uşurat. Un şiret bun! Am zis.

  87. Viata in viziunea unui pantof

    Toti se-ntreba ce e viata,dar aici apare ceata!Iti aduni gandurile-ntr-un of si indrepti privirea spre pantof.Chiar daca e prafuit sau lucitor,iti ofera un raspuns,usor!Viata e ceva ce incepe ca un drum,un fel de tigare care se transforma-n scrum.Uneori arde mai repede ,in hopuri,ca un pantof ce ramane fara tocuri.Alte dati rezista la furtuni,zapezi,ca o pereche de pantofi rezistenti.Indiferent daca drumul e drept,curat sau namolos si denivelat, pantofii trebuie sa mearga,sa fuga ,sa se opinteasca,orice s-ar intampla sa nu se opreasca.Daca se opresc,oricine te invata,atunci inseamna ca nu mai exista viata!Deci viata este tot ce exista inaite de moarte,ca paginile de inainte de ultima coperta dintr-o carte.Of,of,of,ce destept e un pantof!

  88. “Am praf si pe limbă. Mi s-au acoperit încetul cu încetul toate cusăturile, nu mai văd nimic. E altfel de praf, nu e praful de pe stradă, murdar, apăsător, nu e praful de pe drumul din sat amestecat cu paie si mizeria de la grajd. Nu e praf de drum, de mers, de transpirație, de alergatură, de bucurie. Nu e praf de viață. E praf năclăit, de cămară, de murături, de miros de șobolan. O aud târându-se prin casă, plângându-se că e greu, că nu are timp, că ar vrea să alerge, să slăbească, să meargă afară cu câinele, să facă ceva… Ce mă-sa se întâmplă cu viața mea? o aud uneori strigând și mi-o imaginez ținându-se de cap. Aș vrea să prind viață și să mă duc, să mă proptesc în fața ei. Poate, în sfârșit, o să priceapă că lângă ea mor si eu.”

  89. Iar am visat urat.Sunt ud leoarca.Acelasi vis mereu:alerg sa nu ma prinda oamenii aia care mi-au ucis parintii.Erau un cuplu minunat:el ceasornicar,ea o floare gingasa de profesoara de limba franceza.Am vagi amintiri cu ei,dar le simt iubirea incalzindu-ma dupa atata timp.Nu pot sa mai continuu asa.Cred ca o sa merg la psiholog.Ceva e in neregula.Dorm prea putin timp linistit si cand ma trezesc sunt stors de vlaga.Am atatea de facut azi.Prima data sa-mi fac o cafea cu lapte.Intotdeauna ma face sa ma simt mai bine.Peste 15 minute ma asez cu grija la masa de lucru.Atatea ceasuri frumoase stricate,atatea lucruri neapreciate pe lumea asta.Atatia tineri fara griji pe fete trec pe sub fereastra mea si rad de meseria mea.Habar nu au ei ca eu seara,cand luminile se sting incet in departari sub ochi incercanati,incep o noua viata,in alte timpuri.Am reusit sa creez un ceas ce ma duce inapoi in trecut:am stat de vorba cu parintii mei si seara cand m-am intors acasa am plans ca un copil lovit de soarta.Seara trecuta am intalnit pe cineva in calatoria mea in timp:avea parul lung si negru si ochi albastri.Zambetul ei stralucitor si misterios de cald m-a fermecat.Ne-am lovit intamplator si am vorbit indelung.Ne-am si plimbat pe malul apei.E fermecator sa vorbesti cu cineva iarna:aburii calzi dau viata vorbelor fara speranta.Romantismul a murit,peste vremuri eu am ramas acelasi.O sa o revad.Trebuie.Astept clipa cu fierbinteala in cap si in piept.Vreau sa o aduc in prezent,ce-ar zice de masini si telefoane?Cum sa fac asta?Sau sa raman eu acolo?Oare m-as acomoda?Nu cred.Prea rigid pentru mine.Totusi fara ea nu imi imaginez urmatoarele zile.Pierdut in ganduri fara sir si capat,usa se deschide scartaind.Oare cine o fi?Nu astept pe nimeni si unicul meu prieten anunta cand vine.Pasii se aud apasati pe podea,ma intorc usor si surpriza:…

  90. Deunăzi, în ziar, la mica publicitate, căutau să angajeze un ceasornicar. Cerinţa postului, unica dealtfel, era crearea unui ceas care să jaloneneze oarecum în timp viaţa haotică a pantofilor. Am ştiut imediat că mă potriveam perfect. M-au angajat.
    Observasem mai demult că pantofii ştiu să meargă doar înainte, mereu înainte, până se pierd. N-aş putea spune unde se duc, habar nu am. Probabil că finalul este trist, iar mie nu-mi place să dramatizez.
    Am construit ceasul. Mecanismul ceasului sunt chiar eu. Am urzit câte o aţă pentru fiecare pantof. Invizibilă, desigur. Fiecare aţă are altă lungime, altă textură, altă vibraţie, alt timp, alt noroc. Ca o linie a vieţii. Le ţin pe toate de un capăt, le rotesc în aer de câteva ori, apoi îmi iau avânt şi sar cu toată forţa înapoi, peste umăr. Ceasul a fost întors, se urneşte. Bate ritmul marşului prin timp.
    Sunt ceasornicar. Mă cheamă Potkó. De fapt, sunt o potcoavă de cal mort. Adică un fel de pantof pentru veşnicie.

  91. La început, nici vorbă să mă fac ceasornicar. Am cumpărat un ceas în joacă. Ne-am uitat unul la altul fără să ne spunem nimic şi ne-am continuat vieţile în cel mai obişnuit mod posibil. Asta până-n ziua când am găsit un pui de Timp pe o bancă din parc. Îl uitase cineva. Uite că e posibil şi aşa ceva! N-am stat pe gânduri. La urma urmei, aveam un ceas acasă. Am luat puiul de Timp, l-am hrănit; am încercat să-l învăţ câteva trucuri: să stea pe loc, să alerge cu viteza gândului, să râdă. Acum locuieşte în ceas şi creşte văzând cu ochii. Ce fac eu? Mi-am cumpărat o mulţime de cărţi despre ceasornicărie. Ba chiar citesc serios teoriile lui Einstein şi Bergson. Nu ştiu ce o să mă fac atunci când Timpul va creşte mare. Ştie cineva cât de mare creşte un pui de Timp? Dacă da, anunţaţi-mă vă rog.

  92. – 37?
    – Nu mai eeee!
    – 38?
    – Nu mai eeee!
    – Ce marimi mai aveti? Daca nu va deranjez…
    Atunci m-am facut mic, mai mic si-apoi, imi imaginam, invizibil. Asa-mi parea si ea. Fina si delicata ca o panza de paianjen. Isi vopsise pleoapele in graba cu un maron auriu care i se intinsese pana aproape de buze. Putea sa si le faca si roz ca tot era draguta.
    Asa inutil nu ma mai simtisem de cand ma masurasera pentru prima data, chiar in ziua in care s-au gandit sa ma si vopseasca. Verde. Ca si cum toate fetele fine si delicate, cu machiajul siroind a nefericire, m-ar fi ales pe mine.
    Ma imaginasem rontaind cu pasiune, putin cate putin, dintr-o piele fina de amazoana grabita si indiferenta. Ar fi fost frumos sa sufere pentru mine. Poate-ar fi fost pentru prima data cand nu m-as fi suparat sa fiu aratat cu degetul.
    S-ar putea sa nu ma incalte niciodata. Dar ne-am gasit.

  93. – 37?
    – Nu mai eeee!
    – 38?
    – Nu mai eeee!
    – Ce marimi mai aveti? Daca nu va deranjez…
    Atunci m-am facut mic, mai mic si-apoi, imi imaginam, invizibil. Asa-mi parea si ea. Fina si delicata ca o panza de paianjen. Isi vopsise pleoapele in graba cu un maron auriu care i se intinsese pana aproape de buze. Putea sa si le faca si roz ca tot era draguta.
    Asa inutil nu ma mai simtisem de cand ma masurasera pentru prima data, chiar in ziua in care s-au gandit sa ma si vopseasca. Verde. Ca si cum toate fetele fine si delicate, cu machiajul siroind a nefericire, m-ar fi ales pe mine.
    Ma imaginasem rontaind cu pasiune, putin cate putin, dintr-o piele fina de amazoana grabita si indiferenta. Ar fi fost frumos sa sufere pentru mine. Poate-ar fi fost pentru prima data cand nu m-as fi suparat sa fiu aratat cu degetul.
    S-ar putea sa nu ma incalte niciodata.

  94. Surasul ceasornicarului cu ochi umezi

    “Ceas care sa opreasca timpul am facut, ceas care sa dea timpul inapoi si inainte am facut inca inainte de a ma pensiona… insa un lucru nu am reusit. Mi-amintesc cuvintele ei de fiecare data cind mesteresc la rotitele cu sclipiri limpezi ale ceasurilor din camaruta mea de lucru: Cat dureaza fericirea? Cum poate fi memorata de ceas si repornita la nevoie?” Era ultimul ceasornicar si asta era ultima comanda, pe care vroia s-o onoreze. Ii era dor de ea, de sotia lui care il inspirase toata viata. Momente de fericire pura nu mai avea de cand ea plecase si nu putea sa probeze combinatiile pe care le crea. Pentru ea, trebuia sa rezolve aceasta problema… Planul era aparent simplu: dadea timpul inapoi la Ti=0 (Ti – timpul initial), cu ceasul de langa lavita unde statea cu ea cand povesteau pana noaptea tarziu, se intalnea cu ea pentru cateva zecimi de secunda (atat putea ceasul sau) si in acel moment trebuia sa porneasca mecanismul noului sau ceas de masurat si inregistrat fericirea… dar cine sa faca asta pentru ca el era in trecut, fericit si fara griji… Dintr-o data ochii i se umezira. Intelese cum poate pacali timpul si cum poate aduce fericirea in prezent… De atunci ceasornicarul cu ochi umezi suride mereu misterios. Insa acest secret nu mi l-a spus niciodata. Mi-a dat doar un indiciu: fericirea exista.

  95. Oare ce sunt eu? Vitrina magazinului imi reflecta o forma stranie, alba, ca o opincuta veche cu un snur de piele rasfirat la capete. Din locul unde stau parca avantat la vale sunt privit de multe fiinte stranii, inalte, cu chipuri ciudate ancorate uneori in grimase neobisnuite. Cineva de langa mine sopteste ca sunt oameni si ochii lor zambesc atunci cand ma vad. Parca si snururile mele de piele vor sa imite gestul acela care pare mai placut acum la vedere. Si toti isi pleaca privirile asupra mea…Dar oare ce sunt eu? Cu pielea alba, cu fundele mele rasfirate, aplecat ametitor in fata si fara sa ma pot misca…Esti un pantof…aud vocea acelei fiinte inalte, care intinde mana sa ma ia…iar mana lui trece pe langa mine spre un alt pantof sclipitor, ale carui petricele argintii radiaza lumini colorate ca bucatelele de soare. “Ce frumos e!” Atunci oglinda magazinului imi reflecta mie nenumaratii pantofi frumosi, atinsi, doriti, dar eu? Pe mine cine ma vrea? Sunt purtat de atatea forme pe care incerc sa le imbrac, sa le asez, sa le acopar, sa fac ce stiu ma bine pentru ele, dorindu-mi si sperand sa fiu purtat si eu pe strazi infierbantate de vara, prin iarba umeda de primavara, prin ploaia ce se sparge in picuri molcomi pe asfalt atingandu-ma usor, ca o adiere. Cu fiecare gest al lor care ma aduce inapoi pe postament vad cum ochii li se incrunta, acel zambet devine neumultumire, apoi se lumineaza cand privirea trece mai departe spre un alt obiect care spera ca le va umple ziua. Uneori mainile oamenilor ma dor, ma intind, ma arunca…si incerc, incerc mereu, fara sa ma gandesc ca uneori raman doar un pantof aplecat ametitor pe postament spre geamul larg ce continua sa reflecte forma mea nedorita, snurul rasfirat si acele grimase ciudate ale unor fiinte despre care am invatat ca se numesc oameni.

  96. Cand ora 10 n-a mai vrut sa fie ora 10

    Abia isi lua ceasornicarul rams bun de la ora 12 noaptea cand se trezi auzind suspinele inabusite din camera. Cauta in toata casa si ungherele dar negasind nimic intreba soptit in linistea noptii. Cine plange? “Eu”, auzi o voce firava ca de copil. Din ceasul de pe peretele mancat de vreme limbile picurau lacrimi limpezi ce se spargeau delicat pe postamentul de lemn innegrit. Ora 10 isi incolaci bratele sale in X lasand sa-i scape un oftat. “Eu nu mai vreau sa fiu ora 10. Lumea trece peste mine fara ca macar sa ma vada, aproape nu exist in universul asta mare al cadranului de metal”. “Si ce ora vrei tu sa fii?” intreba ceasornicarul nedumerit, scarpinandu-se la ceafa. “Eu vreau sa fiu ora 2. Atunci oamenii se odihnesc, traiesc in spatiul lor linistit, relaxati”. “Si cum sa fii tu ora doua, daca te-ai nascut sa fii altcineva?” Ora nu raspunse, isi pleca bratele deznadajduita lasand sa-i scape lacrimi aurii. “Bine, zise ceasornicarul, gandindu-se cum se va mai trezi el la ora 10. De maine vei fi ora 2”. Si timp de multe zile oamenii se trezeau la ora 2 dupa-amiaza si se odihneau la ora 10 dimineata. Si cu cat ora se simtea mai bine cu atat oamenii oftau mai prelung amintindu-si ce bine era atunci cand Timpul aseza lucrurile asa cum trebuiau sa fie. Nemultumiti, se uitau la ceas inciudati, vazand cum puterile le slabesc, ochii li se incetoseaza, bucuria vietii ii paraseste incet, dorindu-si ca timpul sa se intoarca asa cum a fost, pentru a nu se trezi mai batrani in fiecare dimineata. Pentru ca da, oamenii observau cum timpul se comprima in spatiul lor agitandu-i, grabindu-i spre o alta zi anapoda. In tot acest timp ceasornicarul tacea si-si mesterea ceasurile lui ascultand bucuria exuberanta a orei 10. Si pe chipul lui timpul isi trasa brazde adanci, mainile ii tremurau, petele vinetii i se intindeau sub ochii altadata tineri. Cand ora 10 observa parul aproape alb al ceasornicarului, mainile slabite ale oamenilor care se intindeau dupa ceasuri intreba de ce nimeni nu mai este tanar. Atunci ceasornicarul ii raspunse “E pretul pe care il platim noi cand vrei sa fii altcineva decat esti. Cu cat alergi mai mult, cu atat nu te opresti nicaieri. Limbile care plang se scurg incet si monoton peste tine dar cadranul metalic ramane acelasi, mereu rece, mereu fix.” “Ma pot intoarce?” intreba ora 10 intelegand sacrificiul tuturor pentru ca ea sa nu mai fie ce era. “Te poti intoarce” ii raspunse ceasornicarul si ora isi relua locul ei bucuroasa. Dar cand privi in jos la mainile tremurande ale batranului ce inchidea geamul ceasului ramase nedumerita vazand firele vinetii ale bratelor, degetele nesigure si ochii aproape incetosati. “Dar nu inteleg, de ce esti tot batran?” “Draga mea ora 10 ii raspunse ceasornicarul zambind molcom, ce s-a facut nu se mai poate intoarce, ce s-a ales asa va ramane, Timpul iti cere intotdeauna un pret pentru alegerea ta. Totul este sa inveti”. Iar de atunci ora 10 nu si-a mai dorit niciodata sa fie ora 2.

  97. am visat ca eram pantof!

    dar nu orice fel de pantof, in lumea aceea pantofii erau vii, traiau, respirau, asa, ca noi. aveau nevoie de ingrijire si de afectiune, si nu costau nici un ban.

    cand copiii invatau sa se tina pe picioare, parintii ii aduceau la noi, la rezervatia de pantofi, si le dadau drumul printre tarcuri. atunci era momentul sa faci frumos, sa pari mai sclipitor si mai comod, ca sa fii ales.

    odata ales, ramaneai pe viata al copilului respectiv, si cresteai odata cu el, mai ales daca erai ingrijit bine. iti schimbai forma dupa trebuinta, ba chiar si culoarea, si aveai grija de picioarele stapanului tau – ii rontaiai unghiile, il fereai de bataturi si daca avea vreo suferinta puneai umarul sa simta ceva pufos si comod sub talpi. cand uita de tine si nu te ingrijea, mai scoteai cate un cui, il mai strangeai putin, lepadai un toc, cat sa isi aminteasca de tine si sa te bage in seama.

    curios lucru, in lumea aceea pantofii erau nemuritori. din pacate, stapanii lor – nu.

  98. Ceasornicarul cel ciudat

    Era odata un ceasornicar pe nume Nini.Acesta era cunoscut drept”Ceasornicarul cel ciudat”pentru ca mereu cand ajungea la atelier, ceasul lui de la mana bipaia si disparea cu tot cu el.Oare unde ajungea acest om ciudat si straniu?
    Eu presupun ca mergea intr-o lume paralela, o lume total diferita de lumea noastra.Acolo timpul curgea invers,totul se intampla pe dos,copiii mergeau la sevici iar adultii la gradi si scoala.Tot ceea ce se intampla incepea de la sfarsit si se termina la inceput.Oare cum ar fi daca si in lumea noastra s-ar intampla asa ceva?
    Cred ca ar fi un haos mai mare decat cel din prezent si de aceea ceasornicarul Nini este mai bine sa ramana doar un personaj de poveste, o poveste inventata de Stefania-Bianca,o fetita de 8 ani care are o imaginatie foarte bogata.

  99. Era o dimineta cetoasa in San Francisco cand m-am decis ca liber si fara drept de apel sa imprumut ceasul de buzunar al tatalui meu care dupa parerea mea are destule, doar e ceasornicar.
    Totusi cand am apasat pe un buton de setare al timpului si am ales ora corecta am ajuns netam nisam in anul 400 i.Hr.
    -Sa fiu al (pune aici ori ce injuraura vrei).
    Ori cum cand am apsat din nou (la timp sa nu ma striveasca o camila)am lasat ceasul pe biroul tatalui meu si am plecat la plimbare cu nadejdea ca o sa ma intorc la timp si fara blestematul de ceas de buzunar.

  100. Cea mai ingrata conditie: sa fii pantof de Bucuresti! Nu stiu cum e prin alte orase mari, dar stiu bine cum e in orasul in care eu imi duc pasii. Zi de zi iau in bombeu flegme si muci, rahati de caine, varsaturi de betivi. De aceea ador ploaia, chiar daca prin baltile prin care calc plutesc tot felul de uleiuri cu iz de petrol. Ii invidiez pe cei care traiesc la tara si inoata prin noroaie sau praf! Sa nu intelegeti ca ma plang, in mine mocneste revolta, dar, de cate ori vreau sa strig, siretul ma strange de limba si mai adauga la conditia mea umila inca un neajuns major: cenzura! Pantof de Bucuresti? Halal! Pantof de dans daca as fi fost sau un pantof de casa, acolo… Si cu toate astea, cate vad, cate simt, cate, pana la urma, le inteleg. Cate povesti am de spus, numai sa-mi dezleg limba…

  101. O noapte…un gând…o atingere…
    Alunec pe stradă, dar mintea mea gonește sălbatică pe scena unui teatru părăsit, gândurile mele zboară aiurea, îmi amintesc lumina jucându-se pe pereții unei grote…o frunză ruginie într-un tablou de toamnă…o păpușă de sticlă într-un muzeu blestemat… nisipul Saharei curgându-mi printre degete…
    Timpul digeră spațiul din jurul meu …mă simt departe, liberă…departe de spectacolul disperării și dezamăgirii, de falșii profeți ce creează religii în jurul unei fantezii mizerabile… departe de cei ce doar asistă la dansul amețitor al vieții, fără a-i învăța vreodată regulile…
    Îl mai știu doar pe El, îi simt privirea în spatele pleoapelor, îi aud gândurile, îi visez temerile și îi urmez idealurile…dar cine e El? Gândim aceeași muzică, dansăm același gând, trăim același vis, dar eu nu știu cine e… Răspunsul e în mine – în sângele meu, al celor de mult plecați, în spatele tâmplelor – solemn, dar ireal.
    Deschid ochii, caut ceva, pe cineva. E liniște… era o vreme când uram liniștea – ca expresie a ignoranței – dar acum o respir și zâmbesc. Aș putea să râd, să strig, să arăt, dar nu m-a învățat nimeni cum… văd în sfârşit un orb și îl întreb frenetic: cine e El, cel ce se joacă cu mintea mea, cel ce mi-a prins sufletul în loc, cel ce aruncă ultima carte și sacrifica nebunul pentru pion, cel ce-și scoate masca doar pentru a afișa o alta? E Dumnezeu, e Destinul, e Rațiunea? Și orbul îmi răspunde calm: e un ceasornicar…Parcă întreg Universul s-a oprit să asculte. O clipă de luciditate și realitatea se îndepărtează iarăși intolerabil de repede. O ultimă sforțare a minții, a buzelor – doar un ceasornicar…Îmi ridic ochii. O fâșie de întuneric pe cer. Doar Cassiopeia se insinuează ca o adiere…

  102. Pantofiorul visator
    Da,sunt un pantofior pierdut in dulap.Nimanui nu-i pasa de mine.Sunt asa de singur in intunericul asta apasator.Nu vreau sa fiu uitat si nici abandonat. Asa ca, in fiecare seara visez la celalalt pantofior,care imi era geaman si cu care imi spuneam mereu povestile. Ma tot gandesc la soare,la iarba moale,la drumurile lungi si noroioase,dar si la stapanul meu,cel care m-a ingrijit atata timp, deoarece eram perechea lui favorita de pantofi.Ce s-a intamplat oare? Nu ma mai vrea? Ganduri,ganduri,altceva oricum nu am ce face in vagauna asta!Putea sa fie mai rau si sa fiu aruncat intr-un tomberon de gunoi.O doamne!mai bine aici,poate ca totusi ma va gasi cineva. Nu o sa-mi plang de mila,o sa sper,si o sa pastrez amintirile placute,care sa aduca putina lumina in acest intuneric adanc. Se aude un zgomot,si.. – Mami,mami,mi-am gasit pantofiorul!

  103. E din nou dimineata. Ador diminetile. Ador diminetile cu ea.
    Ce bine ca e luni! Da, stiu, o sa spui: Luni? Esti nebun? Luni e cea mai oribila zi a saptamânii! Pentru mine e luni si sunt fericit! Dar mi-e teama… Nici nu vreau sa ma gândesc! E luni si sunt fericit. O astept, trebuie sa se trezeasca… E deja 7:37… Îi simt pasii, sunt între extaz si agonie, se apropie…
    – Priveste-ma, îi spun! Te-am asteptat, mi-a fost atât de dor de tine… De ce nu ma privesti ? Unde pleci ? Nu cu ei ! Calca-ma, loveste-ma, arunca-ma, dar raspunde-mi! Întoarce-te!
    A plecat… Da, e luni si eram fericit, dar acum urasc ziua de luni. O ador, îi ador picioarele. Sunt cele mai frumoase picioare ce mi-ar fi putut purta vreodata calea. Iubesc atingerea ei, felul în care îmi spune c-o fac sa se simta cea mai frumoasa femeie de pe pamânt, ca îi dau încredere si ca o fac sa zboare. De ce nu m-a vrut astazi?
    Sunt nebun ? Îi simt pasii din nou. Trezeste-te, îmi spun, a plecat ! Visez oare ? O aud:
    M-am razgândit, îmi spune. Ceilalti nu se potrivesc deloc. Ce-a fost în capul meu?
    Nu mai spune nimic. Sunt cu tine acum si sunt fericit! Pot sa merg pâna la capatul lumii daca sunt cu tine. Te iubesc.

  104. Mă procuri alături de perechea mea. Mă porţi. Mă reciclezi. OK.
    Te însoţesc în veşnicele tale călătorii. La nevoie sunt motiv de laudă, în caz de urgenţă te îndepărtez de pericole. Mă plimb alături de partenerul meu, deşi uneori îmi reclam dreptul la singurătate. Mai bine-aşa decât pierdut prin vreun colţ de lume. Că e teren aspru, ori nisip fin, marca vreunei celebre plaje, păşim. Împreună. Uneori cedez, dar mă repari. Continuăm.
    Percep angoasele după felul cum îţi încovoiezi degetele, extazul când le destinzi total şi se-ncălzesc.
    Al tău,
    Pantof

  105. “Uimeste-ma” mi-a spus zambind, iar eu am luat-o de mana si am plecat impreuna spre cea mai frumoasa amintire.
    Orologiul din perete arata ora 3, iar noi eram din nou in casa bunicii. Painea calda imbaia camera cu aroma sa placuta. Intr-un colt 10 pui mici piuiau in timp ce culegeau graunte din cutie, focul mocnea incetisor in soba si o caldura placuta te imbata. Afara era intuneric, cerul parca se rupsese sub greutatea ploii, dar inauntrul camerei lumanarea isi etala jocurile pe perete. Intr-un cuier erau agatate un batic si-o salopeta mica, iar deasupra se afla un tablou cu doua personaje ce pareau incremenite in timp ce savurau o inghetata. Apoi orologiul a mai batut odata si totul a disparut ca prin vis.
    “Iata!” i-am raspuns “Ti-am aratat inima mea, dar eu voi ramane vescnic un biet ceasornicar!”

  106. Nu imi mai amintesc ziua in care m-am pierdut prin timp. Nu mai recunosc senzatia aceea plina de fascinatie si teama pentru necunoscutul de dincolo de barierele spatio-temporale. Nu mai retin complicatul motiv pentru care am construit Ceasul Temporal si pentru care am pasit in uitarea de dincolo de vid. Singurul lucru care imi zgarie peretii creierului, ajungand mereu pe propria-mi retina a amintirilor pierdute, este chipul tau atat de perfect, cu ale sale buze sangerii, ochi in care insasi infinitului s-ar fi pierdut si piele mai placuta chiar decat vantul usor al serilor de vara. Si amaraciunea inimii mele sfasiate de ghearele mortii. Tu,a mea Eva, motiv pentru care m-am pierdut in negura timpului.

  107. Am alergat vreme de zile intregi, controlat de o forta misterioasa din interiorul meu. Am alergat, sleit de putere, biciuit de nisipul coroziv si scaldat in cele mai infricosatoare substante ale pamantului. Am alergat, fara sa ma pot opri macar vreme de cateva secunde pentru a-mi trage rasuflarea prafuita. O entitate ciudata, asemeni creatorului meu, ma apasa in continuu, fortand imposibilul. Un “OM”. O creatura salbatica, extrem de ciudata, ce ma folosea drept protectie pentru ale sale picioare butucanoase. Un monstru, ce in incercarea de a se ascunde de sentinta judecatoareasca ce il asteapta, alearga fara oprire si ma taraste si pe mine odata cu el, fara pic de constiinta pentru sentimentele mele. Este de o atitudine de neierta… OH NU, APAAAAA! As putea sa sfarsesc precum un nenoricit de…

  108. imi scufund ochii in marea cerului. nu imi gasesc bucuria. cred ca am afundat-o soare si apoi am uitat-o mari. unde-i timpul? unde l-am pus? l-am omorat? imi tarai picioarele pe nisipul cald…si caut timpul, nu stiu unde se ascunde, dar simt ca-l am in mana. pleaca cand il tin mai strans, se asunde cand am mai multa nevoie de el, ma paraseste cand curg lacrimi grele si nu le pot da inapoi si as vrea sa-l trimit acolo unde a starnit durere. imi caut ceasul ruginit. e acolo. e ascuns acolo, in ceasul vechi si mic. cine ar fi crezut ca tocmai el, fiu de crai nestatornic si viteaz, hot de lacrimi si durere, chin al ochilor inflacarati. il strang in pumnul meu, il simt cum se zbate, cum se cutremura, cum se ridica si se lasa, cum se pleaca si se-nalta. il linistesc usor. imi apropii obrazul si simt o adiere usoara, iar un parfum de lamaita imi ineaca fiinta. arunc ceasul cu tot cu timp, il arunc sa nu se-ntoarca, sa nu ma stie, sa nu ma caute, sa ma uite, sa ma ascunda in negura vazduhului. privesc in zare. rasare soarele si o lacrima dulce se rostogoleste obraznica pe obraz. hai sa omoram timpul si sa ne imbatam in fericire!

  109. Intaia oara cand am aflat ce pot face a fost intr-o zi de miercuri sau joi. Tot ce imi aduc aminte din acea zi este ca uitasem ceva. Am inceput sa mesteresc pe un ceas mai vechi, ruginit ale carui ace nu mai atinsesera cifrele romane de mult timp. Am crezut ca am facut o treaba prea buna cu lustruitul pentru ca numerele romane disparusera. In locul lor au aparut niste simboluri arabe. Si cu toate acestea mie imi statea gandul la ceva ce stiam cu siguranta ca am uitat. Am deschis spatele ceasului pentru a regla mecanismul acestuia si am dat de o bugata de plastic si de o baterie mica. Am setat ceasul sa sune peste o ora, acu’ zece ani. Mi-am revazut tineretea. Batrane, bea asta pana nu te prinde iarasi neamtu’!

  110. Vad timpul trecand,urlandu-mi in urechi. Ii place sa cante deseori,sa fie bataia inimii mele. Merge drept,nu face greseli,nu se uita in spate. Il masor,il ascult,incerc sa il inteleg,dar limba pe care o vorbeste este mult prea complicata. Nu are mila,nu ma lasa sa dorm,este consoarta mea pentru eternitate,o viziune asupra realitatii mele. Eu fara el,sunt nimic,in timp ce el,fara mine,continua sa bata. O soarta unita de inceputurile timpului,greu de desfacut,imbibata in existenta. Trece prin fiecare particica din ceea ce sunt eu,ma face sa tremur. Iubire perfecta,rasuna asupra fiecarei fiinte. De cele mai multe ori,nu ma pot gandi la o secunda fara el,pentru ca el ma defineste,ma intriga,ma tine in suspans,ma calmeaza si o ia de la inceput. Inceput? Dar nu se termina vreodata. Cu el totul este nou,pentru ca el trece, dar ma tine acolo, pentru totdeauna. Iar eu ii masor existenta,il detin.

  111. Motiv de a trăi

    M-am gândit mereu că viața e doar pentru oameni. Am știut mereu că tot ce nu are suflare e acolo doar pentru ei. Într-un fel am avut dreptate, dar realitatea, chiar realitatea însăși, plină de viață sau nu, mi-a dovedit că universul meu, al nostru, e mai infinit decât limitele pe care i le-am pus.
    O pereche de pantofi: doi pantofi. Sau unul. Ori lipsa noastră. Trăim. Noi, încălțările, nu doar suntem acolo, ci existăm. Și am descoperit în motivul static pentru care credeam că nu trăim tocmai ideea vieții noastre. Printr-o unitate indispensabilă traim cu, pentru și prin oameni. Dar, mai ales, suntem parte din arta femeii. Și am adoptat toate aceste principii noi când i-am susținut prima oară delicatețea trupului, atât de încărcată de greutatea sufletului. Trăim pentru că am ridicat-o când a căzut, pentru că am învățat totul despre ea după mers, așa cum o cunoștea bunica ei din zare. Pentru că i-am simțit încrederea în pașii apăsați, pentru că i-am ghicit emoțiile în tremurat, pentru că am rămas acolo când el a părăsit-o și am mângâiat ultimele clipe ale lacrimilor ei, pentru că am înălțat-o spre optimism chiar și atunci când tocul s-a rupt, pentru furia cu care a înfipt tocurile în durere, pentru că am ajutat-o să rămână în picioare când doar șchiopăta spre un alt drum al fericirii, pentru că a reușit să meargă iar pe doua picioare indiferent de obstacole, pentru că s-a lăsat prinsă în dansul iubirii încă o dată, pentru că a pășit fericită spre altar, pentru că nu i-a fost ușor să-și dezgolească talpa piciorului, dar a făcut-o plină de grație, pentru că a preferat să se plimbe desculță pe plajă, pentru că a devenit mama care bate din picior pentru copilul ei, pentru toate acestea am trăit și prin toate acestea am existat.
    Iar când ea a încetat să trăiască prin noi, când viața i-a luat mersul, când a rămas prizoniera unui scaun cu rotile, am rămas în picioarele ei, am rămas la picioarele ei, am rămas… Am păstrat partea din ea pe care crezuse că a pierdut-o și am continuat să trăim prin toate aceste sentimente umane, prin toate aceste simțiri care uneori rămân doar o stare, o reprezentare a repausului.

  112. (perechea dreaptă)
    Plouă, plouă, plouăăă…! În sfârşit plouă din nou! Îmi place la nebunie să umblu prin ploaie, să mă bălăcesc prin bălţi. Nici noroiul nu mă deranjează pentru că atunci stăpânul mă curăţă cu multă răbdare, mă unge cu cremă şi-mi masează “oasele” ostenite. Când îi soare îmi scot limba de căldură şi parcă pălesc de atâta lumină.
    (perechea stângă)
    Of, plouă. Urăsc ploaia, o urăăăsc…! Peste tot apă murdară şi rece, maşinile mă stropesc, frăţiorul meu zburdalnic mă stropeşte cu un zâmbet angelic pe faţă ca de scuză, dar eu ştiu că o face dinadins. Ce viaţă amărâtă de pantof …, de ce nu m-am născut …
    Un val de apă rece s-a năpustit asupra trotuarului. Fusese o baltă la marginea drumului…

  113. Viata unui ceasornicar e plictisitoare… tot repari … si repari… devine chiar plictisitor, asta pana am gstit in peretele magazinului meu, cumparat de la un ceasornicar batran, un ceas… cu lama!?
    Bizar nu? De ce ar avea un ceas nevoie de o lama? Pai asta nu era un ceas obisnuit, caci intr-o zi am taiat din greseala un client si am intrat efectiv in viata lui.
    L-am intalnit intr-un moment de impas, in tinerete, cand voia sa se spanzure… mi-aduc aminte de asta; a dat la stiri acum vreo 5 ani un individ ce a stat o luna in coma pentru ca a vrut sa se spanzure, dar a fost gasit la timp de un necunoscut.M-am prins! Eu eram necunoscutul. Dupa ce l-am salvat m-am trezit cu acelasi client care tocmai intra pe usa.
    De atunci ajut pesoane in momente de impas, intepandu-le sau zgariindule cu acest ceas binefacator.

  114. Oare tre sa crezi, sa visezi, sa te uiti spre cer? Spre o noua lume, spre un nou univers, toate astea sunt in capul tau? Creierul insinueaza percepe si te motiveaza. Poate nu vei intelege intotdeauna ce este cum este ce va fi, lumea asta mare? Totul este in tine sa te uiti mai atent in oglinda inimi tale. Stiu ca suna ciudat dar inchide ochii respira de 3 ori usor apoi imagineazati un vant puternic venind spre tine si stropi mari si reci de ploaie. Te vei simti putin diferit pentru ca esti relaxat sau putin incordat, dar cred ca ti-ai dat seama ce vroiam sa spun!

  115. Mesajul unui ceasornicar uitat de timp in timp, catre cei care uita timpul: “Nu stiu ce a fost, nu stiu ce va fi. Nu stiu ce n-a fost, nu stiu ce nu va mai fi. Tot ce stiu este ca intotdeauna a fost, este si va fi “acum.” Nu pot sa-ti redau clipele pierdute, asa cum nici toamna nu poate reda copacilor frunzele cazute si pictate-n mii de aramiuri, dar pot sa-ti dau siguranta a ceva ce ar putea fi. Nu e in putinta mea sa fac ca acel lucru sa fie ci tu o vei face cu iscusinta si exactitate, la fel ca si acele de ceasornic pe care le vrajesc sa arate ce va fi si oricum nu va mai exista: insasi efemeritatea. Tu uita de timp uitand timpul. Traieste dincolo de acele ceasornicului, traieste dincolo de numar, traieste dincolo de ora, zi sau an, insa traieste numai pe ticaitul ceasului. Simte fiecare ticait ca si ultimul acord de pian pe care il vei auzi, pentru ca nu stii cand ticaitul isi va striga ultimele ecouri in negura timpurilor.”

  116. Buna.Ma numesc Bobo.Zilnic sunt calcat in picioare,duc in spate greutati inimaginabile,sunt desconsiderat si sufar.Sufar pentru ca nu pot sa iubesc,desi sunt iubit,pentru ca sunt legat pe veci de un alt „eu” pe care nu-l suport si pentru ca nu ma pot schimba.Sunt iubit de zeci de oameni,de zeci de dame din Micul Paris,de-un italian si de-un rus.Ei ma apreciaza pentru ceea ce sunt ,pentru calitatile mele ,insa niciodata nu imi spun asta.Trebuie fie sa ghicesc,fie sa asist la vreo discutie despre modul in care femeile se simt in preajma mea.Viata mea e gri,oamenii sunt trecatori si eu sunt muritor.Traiesc intr-o jungla in care ne nastem si murim la fel: singuri,sleiti de puteri si cu regretul ca viata nu ne-a oferit mai multe sanse,ca nu am citit,ca soarele nu a rasarit pe strada noastra .Nu ne spunem suficiente cuvinte pentru ca traim cu teama ca nu suntem ascultati si pastram lucruri si oameni alaturi de noi mult prea putin,pentru ca nu realizam cat de importante sunt.Cand m-am nascut mai erau 999 ca mine.El m-a ales pe MINE.Am crezut ca din iubire,insa acum realizez ca nu.Va spun asta dintr-o ghena de gunoi de la marginea Bucurestiului,acolo unde am fost aruncat acum 2 zile.Nimeni nu mi-a declarat inca decesul,pentru ca sunt doar un pantof.

  117. Instructorul nostru de Zumba e un magician. Nu glumim, e singurul om pe care-l ştim care ştie manipula timpul. Dă zilele înapoi. Zile care se scurg, care trec, în care tu faci te miri ce, nu mergi la Zumba că instructorul e plecat la Paris, sau la Londra, sau la Bucureşti, sau cine-mai-ştie pe unde, da’ când se întoarce, „Vă dau zilele înapoi la abonament”, zilele în care n-a fost acolo, zilele în care noi n-am fost acolo, sunt şterse cu buretele de pe tabla albă a veţii noastre, şi totul e în ordine din nou, timpul e dat înapoi şi noi, noi suntem acolo, euforici, având al nu-ştiu-câtelea coregasm şi sărim şi ne întoarcem în paşi de dans pe balada Boa şi suntem în sfârşit, fericiţi. Bucuroşi. Extatici. Euforici. Pentru că în sfârşit, de când persoana căreia i-am fost făcuţi cadou şi care ne-a considerat:
    – Cum îţi poţi închipui că o să pot purta vreodată aşa ceva? Sunt butucănoşi şi urâţi. I-ai de aici.
    Dar prietenul ei, care ne-a adus special din Lucca, din Piazza Italia, ne-a luat frumos şi ne-a pus înapoi în cutia noastră, pe care i-a întins-o şi i-a spus:
    – I-ai, totuşi. Poate o să-ţi folosească cândva.
    Prietenul ei a dispărut din viaţa ei de mult, şi la fel credeam că o să păţim şi noi, că o să ne uite de tot până ce pielea de pe noi o să crape şi cusăturile o să se rupă şi o să fim aruncaţi în pubela de afară din care nici cel mai amărât cerşetor n-o să ne vrea. Timpul a lucrat pentru noi, însă. Aşa că, după 1460 de zile de stat în singurătate, în întuneric, aproape sufocându-ne din lipsă de aer, am văzut lumină. Si zi de zi inspirăm cu nesaţ şi ne bucurăm de soare.Pentru că instructorul nostru de Zumba e un magician.

  118. Avea atatea alegeri de facut: rosu , rosu cu dungi ,verde .Mergea neincrezatoare printre rafturi uitandu-se la ei cu un ochi sceptic.O asteptam intr-un colt linistit, fiind sigur ca nimfa cu parul rosu ma v-a alege pe mine.Eram singurul cu o poveste de spus dar cu aspect banal.Eram exact ce cauta ea:un confident al vietii dansei din penumbra.M-a cumparat si am plecat spre universul meu atemporal.Am fost acolo luni , am fost marti ,am fost chiar si duminica.A si scris o poveste despre mine intr-un caiet vechi:si-ar fi dorit sa fiu un tanar cu ochii negri si ageri.O iubeam pe tipa roscata ,eram tenesii ei ‘vreau sa fug in lume’..Dar a trecut un an.Oboseala se asternuse si pe chipul meu ,eram lovit de pietrele necrutatoare, iar ploaia imi spala mizeria.Fata roscata a obervat ca viata ei se schimbase rapid din ‘vreau sa fug’ in ‘tristetea zilei de ieri’ , asa ca m-a impachetat intr-o cutie la fel de neagra ca praful de pe talpa si m-a aruncat pe sifonier.Zilele treceau , tenesii multicolori apareau si dispareau ca stropii de roua, iar gelozia mea crestea.Nimfa se transformase in copila oboselii ce isi incuiase singura fericirea undeva pe sifonier…

  119. Plictisit. Nimic. Ce s-a auzit?
    Tic. Tic-toc. Cine s-a auzit?
    Eu. Nimic si eu, singur si plictisit, stand si asteptand. Unde s-a auzit?
    Peste tot. Nicaieri si peste tot, in fiecare colt al lumii. De ce s-a auzit?
    Singur. Un semnal care sa razbata in Univers, sa anunte lumea ca inca sunt aici.. Vreau un prieten, o dragoste, o iubire. Cineva care sa ma cunoasca si sa-mi fie confident. Oh! Cum?
    M-a prins si ma iubeste, ma rasfata si ma dezmiarda. Ceasornicar iscusit, ce palat mi-ai construit. Ne vom distra si istoria ti-o voi arata, iar viitorul il vom petrece impreuna. Toc.
    Te voi iubi mereu..

  120. Viata seamana cu un pantof. Iar eu sunt unul din ei. Nu caut nimic, decat sa calatoresc. Da, sa calatoresc.
    Lumea e nedreapta uneori, iar eu m-am hotarat sa o schimb. De ce au voie insectele sa zboare ori-si-unde? De ce trebuie sa privesc pana si melcii cum se plimba, luand ceaiul frunzelor de dupa-amiaza?
    Pot sa-mi schimb destinul oare? Vorba aia, omida de ce ar putea? Nu numai ca se plimba pe unde-o vrea, dar cand are ea chef, se culca si se trezeste cu aripi, colindand un nou inceput deasupra dealurilor.
    Si pana la urma, nu fac nimic rau, daca aspir la mai mult decat ceea ce pot. Merg in fiecare zi prin oras, dar spune-mi ce-i mai frumos? Sa mergi sau sa calatoresti?
    Nu ratez nici o clipa sa privesc la mersul fratilor mei. Cum canta un profesionist de step, asa canta fratii mei cu vocea muribunda in rutina drumului lor, rupti de gropi, cuie, cioburi, de repetivitatea mersului in aceleasi locuri.
    Cati oameni mai vedeti pe strada, sa se opreasca sa respire? Sa priveasca macar la cer cand ies din casele lor..sau cand ies de la metrou, cand merg pe strada? Eu sunt mic, nu vad multe, cunosc prea putine. Florile barfesc, copacii judeca, firele de iarba sunt ucise. Nu vreau sa zbor..doar sa calatoresc. Cea mai crunta soarta a unui pantof, este sa fie ignorat si sufocat sub talpa unui robot.
    Da, am impresia ca oamenii s-au transformat in roboti. Nu vi se pare? Dar ce este un robot? Ce-as putea eu sa stiu despre un robot; mai ales ca praful orasului ma orbeste si nu vad decat o umbra conectata la fire, avand o forma minunata, vie, ce-mi aduce aminte de omul, care zburda altadata peste dealuri si campii.
    Ce rost are? Daca robotii nu respira, ci doar calca. Strig dupa ei, dar imi intorc spatele, nici macar nu ma aud si au impresia ca sunt superiori si ma controleaza. Vorba aia, ce putere are un pantof in talpa unui robot?
    Odata, o domnisoara umanoida, cu parul de culoarea spicului, a cazut pe pamant si producea un fluid asemanator lacrimilor omului si a spus cu buzele tremurande, chiar cand se scurgea pe mine acel fluid “Ajuta-ma Doamne, ca ma sufoc, ajuta-ma sa traiesc cu adevarat, nu captiva intr-o viata banala”.
    A fost un moment de cumpana chiar si pentru mine. Tragedia ei, a devenit povestea mea. Cand a spus ca se sufoca, am vrut sa ii dezleg sireturile si sa ii vindec toate bataturile. Odinioara, pe vremea oamenilor asa se facea. Oamenii se rugau si luau o gura mare de aer, inspirand adanc pentru calatoriile ce aveau sa le faca. Dar nu si acum. Umbrele sunt prea grabite pentru un nou inceput.
    Mi-am dat seama ca nu poate respira pentru ca este doar umanoida, frumoasa ce-i drept, dar robotul tot robot ramane. A spus ca vrea sa traiasca, sa inteleg ca vroia sa devina om? M-am bucurat cand am auzit, am vrut sa ii indrept pasul spre drumul calatoriei, dar cum sa ii arat cararea daca nu ma lasa? Macar de m-ar fi rupt,
    cu pretul vietii, in drumul meu desavarsit, m-as fi sacrificat pentru a-i purta piciorul spre clipa placerii libertatii. Dar nu se uita la mine, cine s-ar uita in ziua de azi la un pantof?
    A mentionat ca nu vrea sa fie captiva. Cum sa fii captiv cand ai toata iarba la picioare? Cand ai dreptul sa mergi prin atat te multe locuri, sa vezi animale, plante, munti si rauri… natura, pana si ea cerseste sa fie explorata.
    Ah, imi cer scuze, pentru o clipa am confundat omul cu robotul. Oare exista rai pentru roboti? Nu cred, raiul inseamna fericire, iar robotii sunt tristi. Intr-adevar, robotul nu vede mai departe de firele lui, nu-si asculta decat dorintele carnale pietrificate, mintea inabusita de comenzi ale imaginilor electronice, iar restul.. e doar o fuga dupa bani si avutie.
    Asta am ajuns. Sa fim vanduti ca pe sclavi si nu pentru a calatorii, ci pentru a fi calcati in picioare.
    Oare ce inseamna pentru ea viata banala? Ma intreb, in primul rand, cum ar fi sa aibe viata?
    Viata seamana cu un pantof. Merge cu scopul de-a calatori, iar cand calatoreste cu adevarat, muntii se clatina.

  121. La coltul dintre Cronos si aleea Limitat era Atelierul de Creatie.Un loc inghesuit unde Ceasornicarul lua visele cu o penseta si le modela intr-un mecanism complex ce reprezenta baza societatii/sistemul ei de dirijare.De-a lungul timpului primise diverse modele de DTC’uri(dipozitive folosite pentru captarea timpului) colorate , vesele ,neputincioase.Le aseza meticulos in compartimente, pana ce le venea randul :timp sa speri , timp sa pierzi ,timp sa mori .Credea ca prin schimbarea sortimentului va repara timpul posesorului..aiurea! Isi aminteste ca prin `20 oamenii aveau si aripi in ceasuri, acum au ramas doar cu pendule ce rostesc ‚’grabeste-te’.Au uitat ca ei sunt cei ce definesc ritmul in care le curge timpul, in care apar ridurile.Stie ca e ultimul om care poseda secretul Taramului de Nicaieri .El e Peter Pan.Viata lui nu incape intr-o cutie cu 12 numere .E ultimul ce are scris pe frunte de catre Timpul insusi : nu uita dragul meu , niciodata nu e prea tarziu.

  122. Ma tot sacaie in ultima vreme un gand:acela ca eu pot exista doar in pereche cu un Altul. Sta aninata de mine obsesia faptului ca nu pot sa-mi infasor singur firele aspre ale prelungirilor mele (apropo,nu am inteles niciodata de ce oamenii le numesc ,,sireturi”), ca urma mea pare nefireasca fara alaturarea celeilalte. Nici ea nu ar exista in timp daca tu, purtatorul meu, nu ti-ai construii pasii prin mine. Ma doare asfaltul si iubesc iarba. Pe timp de ploaie cusaturile mele devin noduri marinaresti si vertebrele spatelui meu iau forma pamantului pe care pasesti apasat. Eleganta relatie adictiva avem noi trei… De la tine am invatat ca de cele mai multe ori frumusetea calatoriei o depaseste pe cea a destinatiei.
    A,si te rog, aseaza-ne undeva la soare, da-i voie sa ne incalzeasca pielea si sa ne trezeasca luciul partilor ascunse. Iar daca saptamana viitoare ajungi in sala aia rosie de teatru, fa un efort si alege-ne pe noi. E minunat parfumul parchetului din lemn vechi.

  123. Sunt un pantof ! Strabat lumea care ti se asterne la picioare.
    Stiu dupa felul cum pasesti daca esti vesela sau trista, preocupata sau grabita.Pasesti apasat sau sprintar, incet sau agitat dar cel mai des…aproape alergi, fara sa vezi nimic in jurul tau.
    Ca ieri…cand aproape am strivit acel trandafir.Era superb…dar cine sa vada ca se ratacise pe trotoarul umed. Tu privesti mereu inainte!
    Aici jos,in lumea noastra fara cer gasesti o multime de minuni marunte.Nimeni nu le obesrva lipsa desi in cele mai multe cazuri ele au fost pierdute de alti …stapani de pantofi.
    In statia de autobuz am gasit azi o foaie dintr-o carte. Mi-a spus povestea unei stelute care visa sa coboare pe pamant si sa culeaga o floare.
    Oare daca as fi o palarie as putea privii care stele???

  124. Mana stanga a eternitatii

    Sub atelierul meu de ceasornicar exista o camera secreta.Acolo arde permanent focul care transforma orice metal comun in aur curat, iar din vinul obisnuit fabrica elixirul nemuririi. Acolo este pendulul care intoarce sensul lucrurilor, muribunzii capatand, de pilda, inca putina viata. Tot aici se afla si ceasul cu ajutorul caruia poti aduce obiecte din vis, strecurandu-le printre baierele unei realitati uimite de propria sa neputinta. In afara acestei camere, fac si repar ceasuri, jucarii cu care oamenii isi inchipuie ca pot masura timpul. -Cu ce va pot fi de folos? -As dori un ceas “de firma”, spune domnisoara. Ii prezint capodoperele colegilor elvetienii, tinand tot timpul privirea in jos, ca sa nu observe ca ochii mei surad intotdeauna.

  125. Mi-e frica. Mi-e foarte frica.
    Sunt un biet pantof stang. De cateva zile imi este frig si simt ca stau in curent toata ziua. Presupun ca am ceva gauri.
    Ma astept oricând sa fiu aruncat. Imi simt sfarsitul aproape.
    Insa nu asta ma sperie cu adevarat. Gândul, doar gândul ca voi pricinuii suferinta ma ingrozeste. Stiti, am un frate geaman. Pantoful drept. El este perfect sanatos. Din pricina mea insa este si el in pericol.
    Sa fim cinstiti, nimeni nu arunca un pantof, ci o pereche de pantofi.
    Cum sa pot indura gândul ca-l voi dezamagi. De cateva zile nici nu il pot privi in ochi. El simte ca ceva nu e in regula insa… ma iubeste. Se preface ca totul este bine.
    Hm, este atat de bun cu mine ca incearca sa sa ma faca sa nu ma simt vinovat. Asa a fost mereu.
    Tin minte zilele ploioase. Eram uzi, ne era frig, aveam noroi insa întotdeauna ma incuraja.
    Am auzit ca pe vremuri existau cizmari. Oamenii isi duceau pantofii la cirmar ori de cate ori era necesar. Uni scapau dupa cateva pingele. Acum insa ne grabim, fugim fiecare spre ceva nou. Oamenii se satura repede de lucrurile lor.
    Ar mai fi o sansa. Sa fim daruiti unui om mai sarac. Tare m-as bucura sa mai pot ajuta pe cineva macat pentru o vreme. Asta m-ar mai tine aproape de pantoful drept. Suntem impreuna din totdeauna. Ne-am nascut impreuna. Suntem marimea 37 insa, ca un secret al nostru… eu sunt putin mai mic. Poate pentru ca in copilarie am stam mai mult in cutie. El era pe raft toata ziua.
    Viata adevarata ne-am inceput-o cu ocazia aniversarii a 5 ani de casnicie a doamnei ce ne poarta. Sotul dansei ne-a cumparat dupa ce, cu cateva zile inainte, venise impreuna cu sotia, in vizita.
    Nu ne putem plange, am avut o viata frumoasa. Am fost de doua ori la Revelion, am vazut o nunta si multe alte locuri frumoase. Am stat si alaturi de cirme de piele dar si alaturi de tenisi murdari. Toti ne-au daruit putin din visele lor, din experienta lor. In felul acesta te simti implinit. Traiesti si tu cate un crampei din plimbarile prin parc, din vacantele la Roma sau din schiatul pe partiile pline de zapada si veselie.
    Sunt suficient de matur icat sa inteleg ca toate au un sfarsit. Mi se pare totusi nedrept sa imi inchei viata atat de tanar. Si mi se pare sufocant gândul ca din pricina mea se va mai stinge un suflet.
    Multumes insa pentru ceea ce am avut.

  126. Ce soare… Nimeni. Nici azi… E abia ora 3. Acele despart timpul trecut de timpul rămas. Mai bine nu mă uit la ceas. 8 la Paris. 10 Moscova. 8 şi la Berlin. Tic-tac! Tic-tac! Nu mai bine nu mă uit. Mai bine mă gândesc la soarele care strânge în corzile lui lumina. Nimeni nu intră. Tic-tac! Tic-tac! Ieri hortensiile au înflorit. Tic-tac! Tic-tac! Ieri la 9 am băut ceaiul cu Mme Lionel, pe starda Bisericii Mari. Ceştile erau mari, de porţelan alb şi hortensii mari, roz. Azi am fost deja la prăvălie la 9 fără 10. Ieri domnul Borisov a luat dejunul cu dna Lionel şi era foarte intrigat. Vroia să trimită o telegramă la ora 10 către Moscova, şi nu înţelegea de ce funcţionarul îi spunea într-o franceză impecabilă că trebuie să aştepte încă o oră. De-ar şti … Nu trebuie decât să slăbeşti al patrulea rubin şi … Tic-tac! Tic-tac! M-am amuzat grozav să-l văd roşu de furie strigând într-o franceză deplorabilă că toţi funcţionarii parizieni ar trebui puşi la galere! Acum al patrules rubin este la locul lui… Hm! Şi-a uitat ieri ceasul la mine… E 8 la Berlin… Patrick pleacă la Londra…

  127. -Bună dimineata!
    -Bună dimineața, i-am răspuns uimit de coincidența noastră.
    -La lucru? mi-a zis..
    -La lucru, i-am încuviițat uitându-mă la ceas să nu întârzii. Dar tu, cu ce trebi?
    -A, mai nimic, uitânsu-se la mine și zâmbind, de parcă nu l-ar fi afectat deloc frustrarea mea…dar o veche poveste reinvie azi, continua el. Ești pregătit acum? Și începuse să-și răsucească medalionul de la gât într-un fel hipnotizant.
    -Pregătit pentru ce?? uitându-mă din nou la ceas.
    -Ah, trebuie să plec. Succes!
    -Stai! Dar omul se indepărtase prea mult sa mai audă ceva. Atunci, avusem impresia că acest moment mai avea să se repete undeva în viitorul apropiat,aproape la fel, sau era doar un vis?! Ciudat mi-am zis, pentru că de fiecare dată, când îl întâlneam pe acest om, mergeam la muncă și, de fiecare dată eram victima unei greșeli profesionale.

  128. Pentru ei sunt doar un lucru,ca mine mai sunt mii si totusi alaturi de perechea mea astept…Asteptam impreuna insufletirea data de un suflet care impreuna cu noi deschide drumuri si cucereste lumea,pentru care nu suntem doar un lucru,suntem parte din el!

  129. Uf,ce trista este viata dupa ce imbatranesti!Stau in pantofar de cativa ani,din cand in cand ma mai sterge cineva de praf,nu pentru ca le-ar pasa de mine ci pentru igiena casei sau…poate in amintirea vremurilor trecute.
    Ehei,ce vremuri!Mergeam in fiecare seara la restaurant ,calcam pe covoare pufoase si moi,dansam la petreceri,calatoream in masini de lux,nu am mers niciodata pe pietris,eram curatat si lustruit in fiecare zi.
    Dar acum stau trist, nimeni nu mai vrea sa mearga cu mine nici macar in parc la plimbare.
    Ce viata de pantof iesit la pensie!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *