Spaţiu de reclamă

Sunt zile în care am sentimentul, încă din zori, că nu fac altceva decât să mă pregătesc să-mi ocup locul în vitrină. Mă scutur de praful dezamăgirilor trecute şi, cu zâmbetul larg al întâmpinării cu inconştienţă a necunoscutului, aştept sosirea primilor oaspeţi, la taraba mea de vise şi speranţe. Expun, pe diferite categorii de preţuri sufleteşti, emoţii de toate formele şi mărimile, idealuri colorate, nelinişti în carouri, îmbrăţişări care sclipesc în soare şi amintiri zdrenţuite, care par să nu mai intereseze pe nimeni.

Se apropie câţiva, puţini se opresc şi comentează, unii spun că au găsit ceva mai bun şi mai ieftin în altă parte, alţii rămân să studieze ce se mai întâmplă prin talciocul ăsta cu mărunţişuri de om, dar majoritatea dintre ei trec indiferenţi şi nu se întorc niciodată. Se duc spre alte rafturi, unde e deja aglomerat. Şi nu are cum să nu te obosească toată vânzoleala asta a neinvitaţilor în viaţa ta.

În fiecare zi pare că ne „marketăm” pentru ceilalţi, ne creăm spoturi de publicitate pentru iubiri, prietenii, locuri de muncă şi încercăm să-i convingem în 30 de secunde, mii de bpm-uri şi secvenţe luminoase dinamice pe toţi cei care ne-ar putea deveni „cineva” că viaţa alături de noi este mai ceva ca tubul de hârtie igienică după care poţi trage apa. Deşi e o competiţie greu de câştigat, dacă e să ne luăm după bucuria fără margini a familiei din reclamă, adunată aproape ritualic în jurul toaletei pentru a aplauda magia dizolvării.

How to Be Happy, Dammit:  A Cynic's Guide to Spiritual Happiness
Cu cât devii mai cunoscut, oamenilor li se pare că le aparţii, că le datorezi ceva. Spaţiul de publicitate din jurul tău devine tot mai mare, sufocându-l pe cel interior, tot mai mulţi vor să subcontracteze bucăţi din imaginea ta, până devii tu însuţi un afiş lipit apăsat peste toate libertăţile pe care ţi le-ai permis, până la un punct. Punctul succesului.

Răsfoim reviste în care oameni pe care nu-i cunoaştem vieţuiesc în poze colorate, ne uităm la emisiuni în care experţi în mersul la piaţă, cumpărături, stat la coadă şi trăit îşi dau cu părerea despre pantofii unuia sau altuia, în timp ce în culisele acestei celebrităţi-piranha se derulează poveşti despre singurătate, depresie, nevoia de afecţiune, nu doar de atenţie, lupta de a rămâne întreg şi a strânge cioburile din jur.

În această lume care glorifică fericirea zornăitoare, dar care urmăreşte cu nesaţ prăbuşirea în gol a celor care şi-au înălţat visurile pe baloane de săpun, există câţiva oameni care au îndrăznit să vorbească despre aleile întunecate ale bulevardului faimei.

Magnificent Desolation
Buzz Aldrin, astronautul care i-a fost alături lui Neil Armstrong la primul pas pe lună, în 1969, a scris în cartea sa de memorii Magnificent Desolation despre demonii care l-au învăluit odată cu triumful zborului în spaţiu şi despre cum i-a învins.

De cealaltă parte a celebrităţii, cea dinaintea succesului, J.K. Rowling a mărturisit că a folosit experienţa traumatizantă a depresiei clinice ca inspiraţie pentru faimoasa serie Harry Potter, personajele diabolice din cărţile despre micul vrăjitor fiind întruchiparea greutăţilor financiare cu care se confrunta în acea perioadă.

The Funny Thing Is...
Iar amuzanta şi excentrica Ellen De Generes a străbătut, de-o parte şi de alta, drumul spre faimă. Într-un interviu emoţionant a vorbit despre faptul că viaţa, cu toată extravaganţa ei barocă, este mai mereu un spectacol de stand-up comedy, doar că e bine să nu-ţi doreşti să fii mereu starul, ci uneori experienţa de spectator e cea mai importantă: „Mă gândeam că, dacă o să găsesc o cale să fiu celebră, oamenii or să mă iubească. Apoi s-a întâmplat, am muncit din greu pentru asta şi am primit cea mai minunată binecuvântare – am pierdut emisiunea, mi-am pierdut cariera şi, timp de trei ani, am pierdut totul. Dar am învăţat să aştept, să-i privesc pe ceilalţi, să descopăr ce înseamnă să fii judecat şi ce înseamnă compasiunea. Şi am mai învăţat că nu numai că am avut puterea de a reuşi prima oară, dar am fost suficient de puternică pentru a reveni şi a mai reuşi o dată. Cât de norocoasă sunt că am putut învăţa asta!”

Cred că asta e una dintre lecţiile cele mai importante – nu trebuie să fim posterul propriei noastre vieţi, uneori e nevoie să tragem obloanele, să punem lacătele şi să alergăm prin ploaie. Atunci când nu ne vede nimeni.

Şi să deschidem doar pentru urgenţe. În timp, înveţi să le recunoşti. Pentru toate celelalte e: Închis pentru inventar.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *