Scrisul şi fericirea

We write to taste life twice, in the moment, and in retrospect.” – Anaïs Nin

De ce să scrii? De ce să te arunci într-o activitate cronofagă când ai putea foarte bine să ieşi la o întâlnire cu prietenii? Scrisul e atrăgător, are o aură interesantă, e apanajul tuturor acelor neînţeleşi, studiaţi în orele de şcoală. Imaginea te ispiteşte, stă la pândă ca o pisică înfometată şi iritată, dar intuieşti că fără disciplină, scrisul poate rămâne, până la urmă, doar un moft.

De ce scriu eu? Ei bine, scriu pentru că-mi plac cuvintele, îmi place forma lor, cum arată unul lângă altul, tresar când toate acele cuvinte înşirate mă fac să recuperez imagini dintr-un trecut îndepărtat sau mă fac să visez la posibilităţi. Scriu pentru că mi-ar plăcea să ajung în acel punct în care să fiu în stare să “arăt, nu să spun” o situaţie, o întâmplare memorabilă, un concert sau o carte. Scriu ca să surprind vraja unui moment, frumuseţea unui apus de soare, gânguriturile unui copil, poezia din mâinile împreunate ale unui cuplu de bătrâni, convinsă de unicitatea şi irepetabilitatea acestor felii de viaţă ce mi se dăruiesc în mod spontan.

Când merg în casa în care m-am născut, răsfoiesc uneori jurnalul început la 16 ani şi rămas neactualizat după primul an de facultate. Îmi recunosc adolescenţa zbuciumată (şi a voastră a fost la fel, nu-i aşa?), unele trăiri care-mi dau târcoale şi azi, gânduri naive, acea concentrare specifică vârstei, puterea de a investi într-un moment şi a-l trăi aşa cum se înfăţişează el. Nu-mi dădeam seama atunci că va veni o zi când voi exclama ca Anaïs Nin că am scris şi ca să (re)trăiesc viaţa de atunci.

Poţi să scrii cum spunea Orwell, din egoism pur, entuziasm estetic, impuls istoric sau cu scop politic. Sau ca Joan Didion care spunea că scrisul o ajută să afle ce gândeşte, la ce se uită, ce vede, ce înseamnă totul, ce vrea şi de ce îi e teamă. Indiferent ce ai scrie, scrisul are o mulţime de beneficii: îţi menţine creativitatea la altitudine de croazieră, te ţine departe de stresul zilnic, având o funcţie cathartică, te ajută să faci faţă traumelor. Secretul este nu numai să vorbeşti despre emoţii în general, ci să scrii cum te simţi şi ce gândeşti.

Îmi place ideea care a reieşit în urma unei cercetări efectuate de un profesor american care a studiat ani de zile beneficiile scrisului pe termen lung: atunci când ţii un jurnal, de exemplu, motivaţia nu ar trebui să fie găsirea unei soluţii pentru o problemă sau alta; profitul real vine atunci când îţi externalizezi gândurile, iar efectul imediat este de depărtare. Probabil că este la fel ca atunci când vorbim despre meditaţie: nu ne schimbăm emoţiile şi gândurile, cât relaţia noastră cu ele, adică nu ne mai raportăm la ele ca fiind intratabile şi categorice.

Scrisul te învaţă arta de a fi singur. Te învaţă să faci cercetare, să găseşti surse de încredere sau te învaţă cum să fii tu cu tine, cu demonii tăi, cu sentimentele şi fricile tale. Scrisul te învaţă să-ţi ţii companie singur, dar să devii un companion mai îngăduitor, ca şi cum ai ţine cu adevărat la tine. Ca şi lectura, e o activitate solitară. Deşi eu chiar îmi doresc să scriu şi să citesc într-o cafenea sau bistro, deci înconjurată de oameni şi zgomote, şi să povestesc cum m-am simţit acolo.

La final, încă un gând: cred că scriind (fie că vorbim de ficţiune, jurnal, articole etc), te construieşti pe tine însuţi bucată cu bucată. În cuvintele minunatei Anne Lamott, scriem “ca să fim vizibili, să fim auziţi, să dăm un sens vieţii noastre, să deschidem ochii asupra lumii, să creştem, să aparţinem”. Scriind, ne hrănim sufletul şi ne recăpătăm bucuria de a trăi.

Author: Ioana Ristea

Sunt curioasǎ şi-mi place sǎ învǎţ, îmi sunt dragi oamenii şi imperfecţiunile lor, cred în armonie interioarǎ şi încerc sǎ mǎ joc cât mai mult.

1 thought on “Scrisul şi fericirea”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *