Școală și prejudecată

Foarte mulți dintre noi au respins lecturile „obligatorii” din școală, pentru că ni se cerea să înțelegem în același fel cărțile din programă, indiferent de ideile (periculoase pentru normă) pe care ni le-ar fi putut inspira. Dacă interpretările nu erau conforme referatelor de manual, sfârșeau, de cele mai multe ori, prin a fi depunctate, la măsurarea cu echerul a capacității de memorare și de transcriere după dictare.

Preferam să citesc, într-un mod aproape clandestin, cam tot ce nu avea legătură cu Agripina, Ion, Trahanache sau Ștefan Gheorghidiu, pentru că, pe la 16 ani, drama intelectualului lucid nu este chiar cea mai pasionantă descriere a lecturii de după-amiază. Mai ales că nu conta neapărat ceea ce citeam, ci ale cui comentarii eram dispusă să mi le însușesc.

Așa am ajuns să citesc Mansfield Park, a lui Jane Austen, într-o perioadă în care ar fi trebuit să fiu preocupată de argumentarea romanului interbelic/realist/obiectiv/balzacian „Enigma Otiliei”. O carte minunată, aveam să descopăr mai târziu, când mi-am permis să mă las fascinată de poveste, nu de clasificările didactice.

„Adevăratul scop al educației este de a forma minți, nu cariere” (William Deresiewicz)

Mansfield Park
Mi-am adus aminte de asta recent, când am citit un articol despre noile descoperiri ale neurobiologilor de la Universitatea Stanford, din America. Folosindu-se în experimentul lor tocmai de cea mai întunecată carte a lui Austen, Mansfield Park, ei au încercat să arate importanța lecturilor din școală și a rolului crucial pe care educația trebuie să îl aibă în dezvoltarea gândirii critice, nu a celei mimetice.

Volumul publicat în 1814 a fost ales pentru că vorbește despre puterea de depășire a obstacolelor, a determinărilor sociale, despre afirmarea prin propriile merite, indiferent de rang, despre curaj, vocea conștiinței, disciplină și moralitate. Dar și despre rolul părinților, în particular, și al adulților, în general (profesori, mentori, tutori etc.) în șlefuirea caracterului copiilor. Sau cel puțin așa cred eu…

Bazându-se pe bogăția de idei, drapate în limbajul austenian plin de farmec și de sensuri duble, miza studiului a fost să afle care sunt stimulii gândirii critice independente.

Astfel, cercetătorii de la Centrul pentru Studii Cognitive și Neurobiologice Stanford au urmărit să observe care sunt diferențele în receptarea unei cărți, atunci când lectura este recreativă, față de lectura făcută în scop educațional. De aceea au analizat activitatea cerebrală a 18 participanți la test, candidați la doctoratul în literatură, cărora li s-a spus să citească un capitol din Mansfield Park. S-a constatat că, față de cititul de plăcere, cel „specializat” a determinat o creștere a fluxului de sânge către cortexul prefrontal, responsabil de atenția distributivă și coordonarea activităților complexe.

Simțind că felul în care receptează critic informația este relevant, studenții s-au concentrat mai bine în identificarea temelor capitolului citit, a mesajului, a posibilelor sensuri ascunse, a conexiunilor care pot fi făcute și a felului în care pot relaționa cu acestea.

„Citiți, nu pentru a contrazice sau a demonta; nu pentru a crede sau a lua de bun ce aflați; nu pentru a găsi subiecte de conversație sau dezbatere; ci pentru a cântări și a analiza. Unele cărți sunt făcute pentru a fi gustate, altele pentru a fi înghițite, și doar puține pentru a fi mestecate și digerate; sunt cărți făcute să fie citite pe sărite, dar fără curiozitate, și altele, care trebuie citite pe de-a-ntregul, cu atenție și conștiinciozitate.” (Francis Bacon)

Trilogia cosmologică
Echipa de la Stanford, prin a lor cercetare literar-neurologică, a dovedit importanța alternării lecturilor de relaxare cu cele de învățare, amândouă fiind esențiale în dezvoltarea gândirii. Una permite evadarea din realitate, cealaltă adaptarea la aceasta, iar amândouă definesc și construiesc personalități complexe și puternice, încurajând perspectivele originale.

Așa cum nu o va face niciodată, de fapt, memorarea unui comentariu.

Și poate că „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o „artă poetică modernă pentru că interesul autorului este deplasat de la tehnica poetică la relaţia poet-lume şi poet-creaţie”, dar cel mai important e că poezia lui Lucian Blaga vorbește despre datoria pe care o avem, fiecare dintre noi, de a nu accepta explicațiile altora, de a ne căuta propriile răspunsuri, de a ne da libertatea de a avea dileme și de a refuza certitudinile, bucurându-ne de mirările fiecărei zile. Sau este despre cu totul altceva. Cine poate să știe?

Pentru că totul este deschis interpretării…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *