Războiul artei… la birou

Ratăm aniversări ale oamenilor dragi din cauza unui proiect (mereu) foarte important, care trebuie predat urgent, amânăm excursii planificate cu luni în urmă pentru organizarea în grabă a unui eveniment neprevăzut la muncă, ajungem să constatăm trecerea anotimpurilor din spatele ferestrelor deschise (pe monitor, că altfel avem aer condiţionat) şi ne dăm seama că primăvara seamănă destul de mult cu un wallpaper cu fluturaşi.

Dar nu-i nimic, ne consolăm cu formulări de tipul „timp de calitate” pentru a nu ne învinovăţi şi mai mult pentru faptul că ne tastăm viaţa, în birouri, printre memo-uri şi dosare, apăsând butonul de „postpone” pentru bucuria lucrurilor mici, pe care outlookul nu le poate indexa.

Mulţi se salvează prin pasiunea pentru ceea ce fac. Sunt şi cei care îşi găsesc resursele de supravieţuire în Ţara Minunilor Birocratice alături de colegi care le sunt tovarăşi de drum, de filtru de cafea şi de traseu al actelor între departamente. Nu trebuie să lucrezi neapărat în The Office pentru a şti că, din când în când „viaţa înseamnă rechizitele potrivite”  🙂 David Brent ştie mai bine.

Dar ceea ce e amuzant în savurosul serial BBC devine de nesuportat atunci când te descoperi printre personajele subordonate egocentricului, maniacului şi ipocritului Brent în viaţa reală, atunci când ai de-a face cu şefi care au uitat sau n-au ştiut niciodată cum să fie lideri.  Cine vorbeşte mai tare are mai multă dreptate; Ordinele se execută, nu se discută; Lucrând peste program îţi dovedeşti loialitatea faţă de instituţie; Nerespectarea unui termen-limită este o trădare personală – sunt doar câteva dintre lozincile acestor fanatici ai scaunelor care conferă autoritate şi care-şi alimentează puterea anihilând stima de sine a celor din jur.

„Am o veste bună şi una proastă. Vestea proastă este că Neil va prelua ambele sucursale, iar unii dintre voi îşi vor pierde slujbele. Cei care rămân vor fi detaşaţi la Swindon, dacă vor dori să continue aici… Ştiu, e nasol. Dar, într-o notă mai optimistă, vestea bună e că eu am fost promovat, aşa că… în spatele fiecărui nor… Dar mi se pare că voi încă vă gândiţi la vestea proastă, nu?” (David Brent, „The Office”)

The War of Art:  Break Through the Blocks and Win Your Inner Creative Battles
Într-o lume a vitezei şi a furiei de a fi primul, într-o competiţie care nu duce nicăieri, sunt unele cărţi care ar trebui să fie lecturi obligatorii atât pentru cei care conduc, cât şi pentru cei care se vor îndrumaţi, nu supuşi. The War of Art, a lui Steven Pressfield, este una dintre acestea, un ghid al sufletului, printre obstacolele ştachetelor înălţate de alţii, către descoperirea propriilor tale sensuri. Stimularea creativităţii, spune Pressfield, este cea mai importantă abilitate, gândirea flexibilă, neancorată în imediatul reply-urilor, ci în logica şi consistenţa misiunii, autenticitatea, bucuria de a fi parte dintr-un proiect special, care te întregeşte, şansa de a descoperi cu fiecare zi noi căi de a fi mai bun şi mai înţelept – cam asta ar trebuie să includă master planul personal al fiecăruia dintre noi.

„Regulile Priorităţii sunt (a) trebuie să faci diferenţa între ce este urgent şi ce este important şi (b) mai întâi, trebuie să faci ceea ce este important.” (The War of Art)

Puterea obişnuinţei este una înspăimântător de mare. Intrăm într-o rutină a supunerii şi a acceptării, pe care nici nu o conştientizăm şi tocmai lupta asta trebuie câştigată – împotriva încremenirii în noi. Ne e frică de lumina pe care o putem răspândi în jur şi atunci preferăm să o ascundem şi să urmărim drumul de cenuşă lăsat de scânteierile stinse ale altora.

În The War of Art, Steven Pressfield încearcă să fie asemenea unui cremene care scotoceşte printre pasiunile, ambiţiile, dorinţele, visurile, gândurile şi neliniştile cititorilor săi, izbindu-le unele de altele pentru a scoate la iveală flacăra chemării adevărate, pentru a-i face să devină ceea ce pot fi din ceea ce sunt. Este o carte a bucuriei de a căuta, o călătorie a sinelui pe culmile idealurilor, printre depresiunile neîncrederii, pe colinele speranţei şi peste apele adânci ale necunoscutului.

Pe care rapoartele de evaluare, studiile de caz, diagramele colorate sau referatele nu le vor putea cuprinde niciodată…

„Ne e teamă să descoperim că suntem mai mult decât ceea ce credem. Mai mult decât ceea ce părinţii⁄copiii⁄profesorii noştri cred că suntem. Ne e teamă că într-adevăr avem acel talent despre care ne vorbeşte timida, stinghera noastră voce interioară. Că într-adevăr avem curajul, perseverenţa, capacitatea. Ne e teamă că putem cu-adevărat să îndrumăm barca, să înfigem steagul şi să ajungem la Tărâmul Făgăduinţei. Ne e teamă de toate astea pentru că, dacă sunt adevărate, înseamnă că ne înstrăinăm de tot ceea ce am cunoscut până atunci.” (The War of Art)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *