Răspunsul e vânare de vânt

Lev Tolstoi. Fuga din rai
M-au fascinat întotdeauna oamenii care au certitudini. Cei care ştiu în orice situaţie (mai ales în cele care nu-i privesc deloc) ce şi cum trebuie făcut, cât de repede, având la îndemână, pentru a întâmpina eventuale proteste/contra-argumente, câte-o zicătoare populară sau o trimitere fără de tăgadă la datini, tradiţii, obiceiuri.

Pentru că învăţăturile din bătrâni se pot aplica la orice, de la căsătorie la excesul de fucsia în garderobă, în funcţie de necesitate. Important e să ai în permanenţă la tine trusa de urgenţă cu parabole, proverbe şi citate aproximative, tocmai bune de ostoit rănile sufletului (chiar şi pe cele pe care cei pierduţi nu le conştientizează).

În zilele astea, când o undă de isterie se propagă în societatea “ruptă în două” (după cum titra un post TV) de un conflict familial, când toată lumea pare să aibă o părere de neclintit despre ce e în inima celuilalt, despre ce se cuvine sau nu să simtă altcineva, discuţia despre umanitate restrângându-se periculos la un caz (extrem) de particular, am impresia că suntem juraţi nechemaţi într-un proces plăsmuit de minţile noastre.

Cu doar o sută de ani în urmă, lumea încremenise din drumul ei pentru a rezolva/găsi vinovatul într-o altă criză personală – plecarea de acasă şi moartea contelui Lev Tolstoi.

S-a scris mult despre asta. Pentru că nu era deloc treaba lor, oamenii n-au putut rămâne indiferenţi, s-au creat şcoli de gândire, societatea publică s-a scindat; la fiecare colţ de stradă un mic procuror (de la aprozar, fabrică sau ziar) întocmea rechizitoriul pentru una sau alta dintre părţi: pentru unii (majoritatea), Tolstoi era un geniu chinuit de o casnică geloasă, care l-a făcut să-şi piardă liniştea şi viaţa; pentru alţii, Sofia Andreevna era o victimă a capriciilor şi umorilor unui bătrân excomunicat.

Urmărind să facă ordine în “probatoriu”, scriitorul rus Pavel Basinski încearcă, în “Fuga din rai”, să reconstituie cât mai fidel faptele petrecute în strania noapte de 27 spre 28 octombrie 1910, la Iasnaia Poliana, impunătoarea moşie a clanului Tolstoi. Folosindu-se de mărturii concrete, are precizia unui detectiv literar care caută indicii, verifică cele mai întortocheate piste, răvăşeşte corespondenţa personală a întregii familii, răsfoieşte presa vremii, dar nu dă verdicte, ci ne lasă pe noi să aflăm “if the butler did it”.

Vestea care declanşase totul a fost făcută publică de agenţia de telegraf din Petersburg: “S-a primit ştirea, care a produs o consternare generală, că L.N. Tolstoi, însoţit de doctorul Makoviţki, a părăsit pe neaşteptate Iasnaia Poliana şi a plecat. Înainte de a pleca, L.N. Tolstoi a lăsat o scrisoare în care face cunoscut că părăseşte Iasnaia Poliana pentru totdeauna.” Avea 82 de ani şi îi mai rămăseseră doar câteva zile de trăit. Pe 8 noiembrie 1910, fuga a ajuns pentru totdeauna la sfârşit…

Lectura cărţii lui Pavel Basinski nu e una uşoară, comodă, şi nu mi-am putut împiedica sentimentul că parcă aş cotrobăi prin cotloanele sufletelor unor oameni care nu şi-au dorit altceva decât să trăiască, într-o neliniştită şi nesfârşită căutare a acelui acordaj fin care te ajută să-i iubeşti pe cei de lângă tine, chiar dacă nu-i înţelegi întotdeauna. Mi-a rămas în minte o imagine obţinută de “paparazzii” acelor vremuri, care au pornit, împreună cu prietenii, fiicele şi soţia sa, pe urmele fugarului Tolstoi. Au surprins-o într-o fotografie pe Sofia Andreevna uitându-se pe furiş, din afară, prin geamlâcul încăperii din micuţa localitate Astapovo în care soţul ei îşi trăia ultimele clipe. Ştia că nu şi-o dorea aproape, şi-a fost nevoită să recurgă la tot soiul de tertipuri pentru a-l vedea pentru ultima oară (fără ca el să afle). Iar lumea trebuia să fie informată de asta şi să comenteze: dacă Tolstoi era lucid, dacă Sofia Andreevna ar fi trebuit să vină sau nu, dacă fiii lor ar fi trebuit să intervină… Dar, cum viaţa nu se trăieşte cu variante de răspuns, drama care a urmat nu a mai ţinut cont de voinţa populară.

“Noi facem pe curajoşii unul faţă de altul şi uităm că, dacă nu iubim, suntem cu toţii vrednici de milă, cât se poate de vrednici de milă. Într-atât facem pe curajoşii şi ne prefacem că suntem răi şi siguri de noi, încât cădem singuri în cursă şi luăm nişte pui pricăjiţi de găină drept lei fioroşi…” (Lev Tolstoi)

Basinski are delicateţea de a nu judeca, de a nu pretinde cititorilor să îşi construiască propriul scenariu, ci doar de arăta, fără a explica, de a înregistra seismografic cutremurele sufleteşti, nu ale scriitorului, marii conştiinţe şi spiritului conducător Tolstoi, ci ale tatălui de familie, mult încercatul Lev Nikolaevici, aflat mereu între “război şi pace” cu gândurile lui. A căutat mereu binele, în sine şi în jurul său, şi se necăjea cumplit atunci când simţea că-i scapă printre degete, printre sentimente, printre cuvinte. Pentru că nu avea certitudini, ci întrebări, nu răspunsuri, ci puncte de suspensie.

“Fuga din rai” nu este o carte despre adevăr, ci despre adevăruri, o poveste a istoriei personale a unei familii-vedetă a secolelor XIX-XX. Nici nu e cazul să ia partea cuiva, pentru că amândoi soţii Tolstoi şi-au trăit din plin partea lor de suferinţă…

Cât despre concluzii, tot aspru judecata Sofia Andreevna le-a exprimat cel mai limpede: “Ce s-a întâmplat este de neînţeles şi va fi pentru totdeauna de nepătruns”.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *