Procesul scrierii: Donna Tartt

Donna Tartt este un fenomen în lumea literară a prezentului. Prima ei carte, The Secret History, publicată în 1992 când autoarea avea 28 de ani, a fost scrisă în 8 ani. Al doilea volum, The Little Friend, a fost scris pe durata a 10 ani, la fel ca şi ultimul ei roman, The Goldfinch, care, la 770 de pagini, este şi cel mai lung de până acum. “Sunt ca un astronaut”, zice autoarea. “Sunt acolo, departe, pentru mult, mult timp. E ca o călătorie îndelungată pe mare sau o expediţie polară şi apoi trebuie să mă întorc pe pământ”.

Vorbind de actul fizic al scrierii, autoarea a declarat de multe ori că dacă nu lucrează nu poate fi fericită. Pentru ea, scrisul este o condiţie sine qua non pentru fericire. Cea mai mare satisfacţie a ei este cuvântul potrivit, cea mai bună metaforă; autoarea afirmă şi că poate sta cu orele gândindu-se unde să pună o virgulă şi că asta nu ştirbeşte cu nimic, ba dimpotrivă, procesul scrierii.

Donna Tartt spune despre ea că este un soi de miniaturist a cărui operă este la scară mică, dar cu foarte multe detalii şi de aceea îi ia aşa mult timp să scrie un roman. Metoda ei de lucru este în spiritul celor bizantine: scrie de mână pe caiete mari cu spirală, făcând corecturi şi adăugând idei cu creion roşu, albastru şi verde şi introducând cartonaşe cu indexuri ca să ţină pasul cu intriga şi personajele. Când metoda aceasta începe să devină prea greoaie, copiază manuscrisul pe calculator, tipărindu-l apoi pe hârtie în diferite culori. “Iau ciorna roz şi ştiu că e prima; sau pe cea albastră despre care ştiu că e cea mai nouă. Deci dacă am nevoie de ceva dintr-o ciornă mai veche, ştiu unde să o găsesc. Am învăţat asta de la profesoara mea de franceză acum mulţi ani şi chiar funcţionează”.

Locul unde scrie nu este, poate, la fel de important pentru ea. Are un birou mic şi înghesuit, iar pe un perete stă scris un citat din Paul Valéry: “Dezordinea este condiţia pentru fertilitatea minţii”. Scriitoarea a declarat că pentru ea este poate mai bine să lucreze în spaţii mici, deşi a scris şi în camere de hotel sau într-una din încăperile individuale din bibliotecile publice. Nu scrie niciodată afară şi chiar şi în zilele cele mai frumoase, ţine ferestrele închise de teama că vântul îi va împrăştia hârtiile peste tot prin cameră.

În ceea ce priveşte rutina sau ritualul, Donna Tartt spune că nu bea niciodată cafea când scrie pentru că devine agitată şi scrisul îi cere să fie relaxată. De aceea, are mereu lângă ea o cană de ceai, fie că e vorba de Assam sau de un Scottish Breakast, dimineaţa devreme, când se aşază la masa de lucru; dacă amiaza o prinde tot pe scaun, se relaxează cu un ceai de trandafir sau iasomie. Când lucrul nu merge bine, va face vizite dese în bucătărie în căutare de ceva de mâncat, dar atunci când este concentrată, nu are nevoie de mai mult de un măr sau o mână de migdale. “Dacă cineva îmi aduce ceva de mâncat, o să mănânc bucuroasă, dar în general sunt prea prinsă în ceea ce fac ca să mă duc singură să pregătesc ceva. Şi apoi îmi dau seama că m-am înfometat”.

Când scrie, citeşte foarte mult. Dacă nu se simte foarte inspirată, recurge la o o carte de poezie, cel mai adesea o antologie de poezie britanică şi americană din secolul 20 pe care o are încă din liceu şi pentru care a dezvoltat o superstiţie destul de pronunţată. Noaptea citeşte ceva total diferit de munca ei, ca Ivy Compton-Burnet sau P.G. Wodehouse. Altfel, doarme sau face o plimbare pe la ora trei după-amiaza.

“Nu vreau să scriu despre viaţa mea, vreau să scriu despre alţii, ca să trăiesc şi o altfel de viaţă”.

Surse: 1 şi 2.

Author: Ioana Ristea

Sunt curioasǎ şi-mi place sǎ învǎţ, îmi sunt dragi oamenii şi imperfecţiunile lor, cred în armonie interioarǎ şi încerc sǎ mǎ joc cât mai mult.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *