Prinţul fericit şi sufletul său

Înainte ca lecţiile de educaţie civică, sfaturile părinţilor sau îndemnurile profesorilor să capete un sens pentru noi, învăţăm Binele şi Răul din poveşti. Doar că morala basmelor nu se aplică întotdeauna şi în viaţă, care-ţi scoate în cale, cu o spontaneitate nebănuită, obstacole de netrecut, te împinge către tot soiul de aventuri nedorite şi te face să treci prin peripeţii, la finalul cărora te simţi prea puţin erou şi mai degrabă parte din corpul de figuraţie.

Chiar dacă învingi adversităţile, prin cinste şi muncă, mai ceva ca Cenuşăreasa, asta nu-ţi garantează un happy-end, ci poate doar mai multă rezistenţă şi abilitate în înfruntarea unora noi. Care vor apărea negreşit, ca nişte balauri cu mai multe capete decât ai putea tăia vreodată.

Gândindu-se la Cyril şi Vyvyan, fiii săi, dar şi pentru a-i aduce alinare copilului său interior, greu încercat de o societate ipocrită, care glorifica moralitatea corpului, nu pe cea a spiritului, Oscar Wilde a scris o colecţie inedită de poveşti – “Happy Prince and other tales”, care reconfigurează logica dreptăţii în jurisdicţia imaginaţiei.

Happy Prince & Other Stories
Spre deosebire de Albă ca Zăpada, Scufiţa Roşie sau Harap Alb, a căror bunătate se confundă adesea cu naivitatea şi care perseverează în greşeli, fără ca asta să îi coste finalul fericit, personajele fabulosului irlandez, generoase până la martiriu, îşi află răsplata dincolo de graniţele acestei lumi, suferinţa izbăvindu-le într-un cer al Binelui, Adevărului şi Iubirii Pure.

 “Dacă vrei să le spui oamenilor adevărul, fă-i să râdă, altfel te vor ucide.”

Nu elfi, troli sau spiriduşi năstruşnici populează lumea fantastică a lui Oscar Wilde, ci suflete în căutarea seninului, într-un zbor al imaginaţiei care încearcă să repare nedreptăţile făcute de viaţă. Sunt poveşti al căror Făt-Frumos, curajos şi neînfricat, e emoţia şi în care zmeii sunt indiferenţa, ignoranţa, orgoliul, răutatea şi cruzimea.

 

Asemenea lui Dostoievski, Wilde proclamă mântuirea lumii prin frumuseţe, dar nu cea exterioară, ci aceea profundă, ascunsă sub măştile pe care le purtăm în carnavalul de zi cu zi al aparenţelor.

În minunatul “Prinţ fericit”, un rândunel îndrăgostit şi o statuie de plumb, cu o inimă crăpată în două, mângâie sufletele sărmanilor dintr-un orăşel oarecare, dăruindu-le până la ultima foiţă de aur de pe soclu, cu preţul vieţii. “Privighetoarea şi trandafirul” este o impresionantă poveste despre dăruire şi sacrificiu, despre arta ca rană, într-o lume care preţuieşte giuvaierurile mai mult decât iubirea. În schimb, “Uriaşul care se iubea doar pe sine” descoperă că doar dăruită dragostea poate aduce bucurie, astfel că-şi cultivă sufletul cu cele mai speciale flori. Nu lipsesc, bineînţeles, nici spumoasele răfuieli artistice, “Racheta fenomenală” fiind o satiră isteaţă şi plină de umor a aroganţei şi pedanteriei talentatului, de altfel, pictor James Whistler, dar Oscar Wilde se îndreaptă şi spre zona misterelor gotice în “Stafia familiei Canterville”.

“Sunt atât de inteligent că uneori nu înţeleg nimic din ce spun”.

Pentru oameni mari şi mici, poveştile domnului Wilde sunt dintr-acelea de deşteptat copiii şi îmbunat maturii, de curăţat ferestrele minţii şi deschis ochii sufletului.

În plus, dacă e-adevărat ce spunea chiar el, că “viaţa imită arta”, în tot ce a scris, de la “Portretul lui Dorian Gray” la “De profundis”, viaţa are un model demn de urmat…

 “Dragă rândunelule”, spuse Prinţul, “îmi vorbeşti despre lucruri minunate, dar mai înălţătoare decât orice este suferinţa bărbaţilor şi a femeilor. Nu există Mister mai mare decât Suferinţa.”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *