Prinţesele din poveşti şi încrederea în sine

De curând, întrebând o fetiţă de 5 ani şi-un zâmbet ce vrea să se facă atunci când va fi mare, am primit un răspuns hotărât şi răspicat, de parcă ar fi trebuit să-mi fie clar doar privind-o: „O să fiu prinţesă!”

Bineînţeles că rochiţa roz cu voal foşnitor, diadema sclipitoare şi pantofiorii auriţi erau mărturii de netăgăduit pentru opţiunile ei de viitoare arte şi meserii, dar m-a pus în dificultate bagheta magică pe care o tot învârtea prin aer, preschimbând gândăceii în flori. Prin urmare, într-o organigramă foarte precis definită, ar fi fost o Zână-prinţesă, de aici şi confuzia mea administrativă. Cel puţin, aşa m-am scuzat pentru neştiinţa mea în faţa micuţei alteţe 🙂 .

Vrând să descopere ce impact au modelele culturale şi sociale care-i fac, în copilărie, pe băieţi să se imagineze super-eroi, iar pe fete – Cosânzene, scriitoarea Peggy Orenstein a început să urmărească şi să documenteze transformările observate la fiica ei, Daisy, în urma întâlnirilor cu păpuşile, moda, vedetele, concursurile de frumuseţe, poveştile şi Cenuşăresele americane.

Aşa a apărut cea de-a patra carte a sa – Cinderella Ate My Daughter – o călătorie plină de aventuri prin lumea basmelor şi a capcanelor de receptare, cu nişte concluzii surprinzătoare despre stereotipuri, clişee, scheme de gândire, obsesii şi nevroze, sădite de timpuriu de la geamul unei caleşti de cleştar. Şi care sunt înşelătoare tocmai pentru că sunt ambalate în aspiraţii colorate şi strălucitoare.

Cinderella Ate My Daughter: Dispatches from the Front Lines of the New Girlie-Girl Culture
Fie că e privită doar ca o joacă sau ca un ideal de emancipare şi leadership pentru mai târziu, dorinţa fetiţelor de a fi prinţese e asociată de Orenstein cu cea (mult mai periculoasă şi mai obositoare) de a afla perfecţiunea. Citând studii academice, discuţii cu mamele de la şcoala fiicei ei, care subliniază lupta tinerelor de azi pentru corpul perfect, mintea perfectă, prieteniile perfecte, hainele perfecte etc., Peggy Orenstein se întreabă în ce măsură Barbie şi prietenii ei pot influenţa dezvoltarea liberă, curajoasă, autentică, neîngrădită de tipare de frumuseţe şi comportament a copiilor noştri. Şi în ce măsură industria produselor pentru copii (desene animate, muzică, jucării, hăinuţe etc.) exploatează această fază de creştere, marketând nevoi şi dorinţe pe care copiii nici măcar nu le descoperiseră.

De-asta o aminteşte şi pe Susan J. Douglas, care scria în cartea sa Enlightened Sexism: „Putem excela în şcoală, la activităţile sportive, în timpul colegiului, putem aspira şi chiar obţine slujbe până de curând considerate a fi rezervate bărbaţilor, putem fi mame de carieră şi multe altele.  Dar, în schimb, trebuie să fim obsedate de chipurile noastre, de greutate, de mărimea sânilor, mărcile de haine, decoraţiuni, metodele perfecte de creştere a copiilor, de felul în care putem să-i mulţumim pe bărbaţi şi să stârnim invidia celorlalte femei.”

Cinderella Ate My Daughter nu este o pledoarie pentru renunţarea la poveşti, nici măcar la fantezia magică a transformării în prinţi, prinţese, zmei sau zâne, ci este o discuţie deschisă, cu cititorii, despre ce (ni) se întâmplă, despre care sunt efectele tuturor stimulilor externi asupra copiilor, ce şi cât le determină gândirea, atitudinea, relaţiile şi reacţiile.  Despre cum am putea să privim lumea prin ochii lor şi să o înţelegem în culorile ei roz-azurii.

Peggy Orenstein nu închide dezbaterea odată cu ultima pagină a cărţii, pentru că şi ea crede până la capăt în încurajarea creativităţii, a credinţei că miracolele, într-o formă sau alta, există în viaţa noastră în fiecare zi şi că uneori e grozav să te prefaci că eşti altcineva. Doar că nu vrea să o lase pe Cenuşăreasă să îi înghită fata, ci vrea ca cea mică să crească bucurându-se de tot ceea ce o face diferită, unică şi dorindu-şi să fie prinţesa propriei sale vieţi, chiar dacă bostanul şi şoriceii nu se vor preface niciodată în trăsura cu birjar.

„Hainele copiilor nu au fost împărţite pe culori până la începutul secolului XX; toţi copiii purtau până atunci alb, din motive practice, pentru că singura cale de a curăţa hainele era să le fierbi. Mai mult, atât băieţii, cât şi fetele purtau un fel de rochii considerate a fi de gen neutru. Când au început să fie introduse culorile pentru bebeluşi, rozul a fost considerat, de fapt, nuanţa mai masculină, fiind o versiune pastelată a roşului, asociat cu puterea. Albastrul, cu trimiterile sale la Fecioara Maria, credinţă, constanţă, loialitate, simboliza feminitatea”. (Cinderella Ate My Daughter, Peggy Orenstein)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *