Premiem comentariile din nou!

Concursul comentariile norocoase reîncepe.

Începând de acum şi până miercurea viitoare, aşteptăm opinii, sugestii şi experienţe legate de oricare articol publicat pe blogul Books-Express.

Condiţia este ca părerile voastre să fie relevante, iar interpretarea să fie una personală. Ne rezervăm dreptul de a valida doar comentariile care corespund condiţiilor de mai sus.

Premiul constă într-un voucher de 100 de lei, pe care îl poţi cheltui cum doreşti în librăria noastră online.

Câştigătorul va fi anunţat în newsletterul de miercuri (10.10.2012), prin tragere la sorţi, după ce va fi validat de redacţia Books-Express.

 

Click aici pentru a vedea  blogul nostru!

Exemplu:

 

Author: Oana Misha

Dragostea pentru cărți mi-a ghidat drumul spre dezvoltarea de până acum și încă nu mi-am schimbat direcția. Îmi place să cred că orice om are o parte interesantă ce poate fi poate fi modelată cu ajutorul cărților. La fel cum poveștile cu zâne fac orice copil să crească frumos, la fel și adulții au nevoie de lectura potrivită pentru a face alegerile corecte în viață și pentru a-și dezvolta abilitățile. În munca mea la Books Express doresc să realizez o apropiere între oameni și cărți.

4 thoughts on “Premiem comentariile din nou!”

  1. Cartile mi-au fost cei mai buni prieteni din copilarie si pana acum. Prieteni care nu m-au tradat niciodata, ba din contra,m-au ajutat si m-au inspirat de multe ori. Una dintre cartile cumparate de la dvs. “The Music of Silence” a fost pentru mine un astfel de exemplu de viata si munca, dublate de o ambitie de a reusi demna de admirat, in ciuda dizabilitatilor si oprelistilor de tot felul.
    Lucrez in invatamant, ca profesoara de engleza, si pe langa asta,ca traducator. Daca problemele locomotorii si distanta destul de mare dintre Blaj si Bucuresti nu ar fi un impediment,as prefera sa lucrez in firma dvs. in domeniul cartilor. Finndca consider lucrul cu cartea drept una dintre cele mai placute si interesante experiente.
    Eleonora Boeriu

  2. Mi-a placut foarte mult articolul dvs despre cartea ~O incursiune in lumea modei~. De altfel, si sectiunea de carti de cultura modei este una din favoritele mele.
    Sper sa castig voucher-ul pentru a-mi putea cumpara cartea care mi-a cazut draga..

  3. Îmi amintesc cu mare drag de concursul ”Fazan”, derulat acum ceva vreme, în care am avut onoarea să fiu pe primul loc, având ocazia să aleg o carte (Best in Travel 2011 – Lonely Planet). Nici nu știți câte informații interesante am găsit acolo, fiindu-mi, mai ales, de folos în cadrul agenției de turism în care profesez.
    Vă mulțumesc! 🙂

  4. Am invatat sa iubesc cartile inca de pe vremea cand eram doar un copil. Asa am ajuns sa citesc din ce in ce mai mult, incepand cu nepretuitele “Povesti Nemuritoare”. Dupa un timp, lasand copilaria in urma, am inceput sa scriu si astfel a luat nastere povestirea urmatoare…
    “Am in fata un teanc de fotografii alb-negru. Imi aduc perfect aminte acel aparat vechi, Smena… Il am si astazi si am senzatia ca va ramane in casa mea multa vreme de aici incolo. Cred ca de la el m-am ales cu dragostea pentru fotografie, in special pentru fotografia alb-negru. Astazi avem aparate digitale, scumpe, capabile de adevarate minuni. Aparatul acela, insa, a surprins cele mai grozave momente ale vietii mele.
    Le rasfoiesc …, amintiri peste amintiri curg cu o repeziciune ametitoare. Nu s-a sters nimic, totul e acolo, in memorie, pus bine, asteapta doar o ocazie de a-si face simtita prezenta. Instantaneu, colturile gurii s-au ridicat si s-au asezat intr-un zambet sincer, cald, binecunoscut. Una cate una, privesc fotografiile… Copilaria mea sta acolo asternuta pe acea hartie speciala.
    Privesc copilul acela cu parul lung, negru si pielea alba. Ma uit la zambetul lui…, cat de fericit e. Lumea toata se zbate sa incapa in ochii aceia albastri. Si avea motive sa fie fericit. Se afla in locul in care s-a nascut, locul ce avea sa-i ofere primii prieteni, locul in care a simtit prima oara mirosul de liliac, prima adiere de vant si prima ploaie ce i-au atins pielea fina de copil.
    II sta alaturi o alta copila, ceva mai mare, cu parul blond si ochii verzi. Sora mea m-a iubit din clipa in care m-a vazut prima oara. Atunci a inceput dansul nostru prin viata, atunci am stiut ca vom ramane impreuna pentru totdeauna si vom impartasi fiecare moment de fericire sau de tristete.
    Chipul meu n-a incetat nici o clipa sa zambeasca, rasfoind acele fotografii, redescoperind casa aceea cu pereti albi si „braul” de pamant. Pe prispa aceea ma refugiam cand primii stropi de ploaie isi faceau aparitia. Priveam ploaia cu atata fascinatie, parca o vedeam intaia oara. In departare, nori de aburi se ridicau de pe dealurile ce inconjurau locul. Oriunde intorceai capul zareai crestele inalte ale dealurilor. Le-am cutreierat pe toate, le-am simtit mirosul si m-am infruptat din bogatiile lor. Crengile copacilor se apropiau ametitor de pamant sub greutatea fructelor de tot felul. Tot ce trebuia sa fac era sa intind mana si sa le apuc.
    Zilele de vara erau nesfarsite. Timpul curgea altfel acolo, timpul era bland cu copilul ce nu se mai satura jucandu-se, nu se plictisea niciodata, nu obosea niciodata. Nu cred ca avea un joc preferat, toate jocurile erau speciale.
    Avand inca fotografiile in maini, am intors capul pentru o clipa pentru a privi pe geamul apartamentului in care locuiesc. De la etajul 2 al blocului puteam auzi glasuri de copii, glasuri zglobii ale copiilor ce isi faceau de joaca pe alee. II privesc de acolo de sus si ma gandesc cat de importanti sunt primii ani din viata. Copilaria schiteaza traseul pe care fiecare dintre noi il parcurgem pentru a ajunge la maturitate. Nu pot sa nu ma intreb: daca copilaria mea ar fi fost alta, oare si viata mea de adult ar fi fost alta? Da, cu siguranta ar fi fost alta, nu am nici o retinere in a afirma asta.
    Imi intorc privirea spre fotografiile pe care le tin in maini, imi privesc degetele ce par inclestate pe ele, de parca cineva ar fi vrut sa mi le smulga. Zambesc si imi relaxez degetele… Nimeni, niciodata nu mi le va putea lua. Sunt parte din mine. Intiparite pe hartie fotografica si pe retina, sunt parca un tatuaj permanent… in minte, in suflet…
    Retraiesc sentimente, emotii, ritmul inimii e accelerat si… vreau mai mult. Am ezitat…, inca ezit…, sa scriu despre… ea… Centrul universului meu de copil… Nu pot sa scriu despre copilaria mea fara sa scriu despre ea.
    Cititorule, nu-mi intelege gresit ezitarea. Ezitarea mea vine din neputinta de a o descrie. Exista oare suficiente cuvinte pentru a descrie fiecare emotie, fiecare sentiment pe care mi l-a oferit? Unde sunt cuvintele potrivite pentru a o descrie pe ea? Orice ti-as spune, cititorule, orice ti-as descrie acum… este departe de realitate. Realitatea a fost cu mult mai buna decat vor fi cuvintele mele urmatoare.
    … centrul universului meu de copil…, bunica mea. Minunea aceea de femeie care ne astepta cu rasuflarea taiata la fiecare inceput de vacanta, al carei chip se lumina in momentul in care ne vedea. Ochii albastri metalizati erau mai luminosi ca oricand, jucau de fericire. Expresia „ochi ce rad” parea inventata special pentru ea. Fugeam catre ea cu bratele acelea schiloade de copii, larg deschise. O sarutam apasat pe obraji si ne prindeam de trupul ei ca niste maimutele in hora, intr-o strangere din care nu avea cum sa scape, nici nu-si dorea…
    Imagini vizuale si olfactive imi inunda mintea… Portretului ei se alatura negresit mirosul cremei fine care-i facea tenul sa arate atat de elastic si luminos. Trupul frumos, spatele drept, o tinuta impecabila… Imi amintesc mainile acelea care nu aveau liniste cat era ziua de lunga. Maini muncite…, maini ce tineau singure o intreaga gospodarie, dar cele mai frumoase maini pe care le-am vazut vreodata. Parul alb, inca bogat, se ascundea sub basmaua inflorata. Liniile fetei ei, atat de frumos trasate, tradau o femeie cu un suflet senin, cu o inima plina de iubire. Fruntea inalta trada inteligenta. Avusese partea ei de nefericire, dar determinarea, hotararea, au facut din ea o invingatoare. Nimeni si nimic nu a invins-o, nici macar razboiul. Urma de glont de pe piciorul stang statea marturie unui trecut involburat. Uneori ma aplecam, undeva deasupra gleznei ei si cu degetele mele de copil atingeam cicatricea. O priveam in ochi si ii ceream sa-mi povesteasca iar si iar. Si ascultam cu gura cascata, sorbindu-i fiecare cuvant. Povestea atat de frumos si avea atata rabdare…
    Am lasat la finalul portretului ceea ce era mai expresiv…, gura ei. Atat de frumos conturata, gura ei pastra intotdeauna un zambet jucaus. De asemenea, lasa se se inteleaga ca persoana care purta acel zambet avea multe de spus… Deseori, buzele ei se „strangeau” in urme fine de autoironie. Nu oricine poate sa fie astfel (autoironic), pentru asta iti trebuie inteligenta, iar prezenta inteligentei asigura in cazul ei, si prezenta umorului. Fiecare zambet era diferit, fiecare zambet vorbea de la sine.
    Uneori, ca niste copii ce eram, faceam si boacane. Incerca sa para suparata, incerca sa aiba un ton serios, aproape grav. Gura, insa, ii trada adevaratele sentimente. Nu era suparata pe noi, intelegea copilariile noastre, se bucura de trasnaile noastre. La urma urmei erau doar mici pozne care nu faceau rau nimanui, cel mult puteau starni hazul.
    Ii placeau povestile…povestile spuse, povestile citite cu voce tare de catre noi, nepotelele ei. Cand eu, cand sora mea, ii citeam „povesti nemuritoare”. Aveam zeci de astfel de carti, sute de povesti… Biblioteca le este adapost si azi. Asculta cu atentie fiecare poveste in parte, iar la final comentam impreuna… Se uita la desene animate impreuna cu noi, Tom si Jerry ne-au amuzat pe toate deopotriva. Si nu numai… Imi amintesc vechiul televizor, evident alb-negru, pe lampi… Cand se strica, chemam „doctorul” sa-l consulte.
    Pe atunci nu erau computere, iar daca ar fi fost nu le-am fi acordat atentie. De ce am fi facut-o?! Aveam zilele nesfarsite de vara, aveam aerul curat de la tara, dealurile cu livezile lor, aveam prietenii si jocurile noastre… totul sub indrumarea, intelegerea si grija parintilor si a bunicii noastre. Jocurile copilariei se imbogateau pe zi ce trecea, caci eram inzestrati cu imaginatie si nu ne era teama s-o folosim. Picioarele ne erau neobosite, mintile deveneau din ce in ce mai ascutite…
    Mare parte din ceea ce sunt azi se datoreaza acelei perioade si lor…, parintilor si bunicii mele. M-am dezvoltat sub atenta lor supraveghere si am luat tot ce m-au invatat ei ca sa-mi construiesc propria viata de adult.
    Ma uit in urma la toate cate au fost si sper ca nu ma vei critica, cititorule, cand afirm ca a mea copilarie este cea mai grozava dintre toate!”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *