Pot fi mai mult decât sunt

Are all people like that?

Like what?

So much bigger on the inside. – Neil Gaiman

Am simţit deseori în mine – poate şi voi aţi experimentat asta – că nu dau totul: că nu scriu exact cum aş vrea să scriu, că fac turele prin parc pe care mi le-am propus, dar nu depăşesc un anumit număr deşi fizic aş putea, că mă opresc din a spune nişte cuvinte frumoase cuiva doar pentru că în momentul acela, când simt cel mai acut adevărul lor, am o uşoară durere de cap, de exemplu. Îmi înfrânez, astfel, pornirile, şi pierd ceva esenţial. E ca şi cum îmi conserv energia pentru timpuri mai bune, chiar dacă, mental, ştiu că acele vremuri nu vor veni niciodată.

Nouă, oamenilor, ne este caracteristică aşteptarea. Aşteptăm mereu momentul perfect, kairos-ul, ca să începem ceva, deşi suntem conştienţi că nu este o stare ce trebuie încurajată decât poate într-o gară (şi zic asta doar pentru că mie îmi place să merg cu trenul). Aşa cum a zis odată un om foarte înţelept, momentul potrivit nu există, stelele nu se vor alinia niciodată, iar semafoarele vieţii nu vor fi toate verzi în acelaşi timp.

Simţim uneori în noi elanuri, o mulţime de posibilităţi, intuim că putem face multe lucruri bine, că putem fi grozavi, dar conceptul rămâne neclar pentru că lipseşte acţiunea. Şi aşteptăm vremuri mai bune, o schimbare… Avem o doză uriaşă de potenţial, neexplorată din varii motive, dar rămânem cu micile noastre tracasări, gânduri frisonante şi nemulţumirea că viaţa nu se ridică la nivelul viselor şoptite-n pernă.

Rareori ne asumăm responsabilitatea. Mai degrabă dăm vina pe ceilalţi şi pe circumstanţe decât să ne asumăm faptul că viaţa pe care o avem este rezultatul propriilor noastre alegeri. Genetica şi mediul ne influenţează, într-adevăr, dar la fel o poate face şi liberul arbitru.

Ceea ce eşti şi ce vei fi depinde în întregime de tine însuţi. Ne croim viitorul bucată cu bucată, în fiecare zi, chiar dacă stăm degeaba. Pe cât de reconfortant este gândul că poţi lucra toată viaţa să te desăvârşeşti, pe atât de alarmant este că trecem pe lângă noi înşine zi de zi, depozitând sentimente şi porniri în sertare speciale cu convingerea că le vom deschide cândva, într-un viitor mereu apropiat.

Ceea ce nu eşti te va urmări mereu şi va eclipsa tot ceea ce eşti. Iar sentimentul ăsta, o combinaţie de dezamăgire, împlinire, alegere şi posibilitate, e potenţialul din tine care vrea să iasă la lumină. E vocea care te întreabă dacă faci totul şi dacă dai totul înainte să aştepţi asta de la ceilalţi. Dacă ai relaţiile pe care le vrei în viaţa ta, statutul, prietenii şi cariera potrivite. Dacă-ţi asumi riscurile bune pentru tine.

Potenţialul mai înseamnă, însă, şi că nu e nevoie să fii puternic neapărat, să fii primul sau cel mai bun. E obositor să fii mereu tare. Când trăieşti la înălţimea potenţialului tău, îţi satisfaci şi nevoia de autenticitate, acceptându-ţi cu seninătate vulnerabilităţile. Există o putere a vulnerabilităţii care-i va face pe ceilalţi să te privească cu simpatie pentru că e greu să te arăţi astfel într-o lume ce glorifică mai degrabă asertivitatea de tip agresiv. Totul se rezumă la câtă încredere ai în tine însuţi, ce faci cu frica şi invidia şi, mai ales, cât de responsabil eşti. Asumarea responsabilităţii este cea mai dificilă, dar ea te eliberează de chingile sociale cel mai mult.

Ne este comună aşteptarea, dar şi abilitatea de a ne adapta şi schimba. Obiceiuri vechi pot fi înlocuite cu unele de viaţă ziditoare, putem învăţa, ne putem mişca. Nu suntem copaci.

Tu eşti ceea ce vrei să fii?

Sursa foto

Author: Ioana Ristea

Sunt curioasǎ şi-mi place sǎ învǎţ, îmi sunt dragi oamenii şi imperfecţiunile lor, cred în armonie interioarǎ şi încerc sǎ mǎ joc cât mai mult.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *