Acum trei ani, când Amos Oz a venit la Bucureşti, pentru a susţine o conferinţă şi a-şi lansa seria de autor de la Editura Humanitas, nu ştiam foarte multe despre el, despre cărţile lui. Citisem „Black Box”, „To Know A Woman” şi răsfoisem „A Tale of Love and Darkness”, în timp ce mintea îmi era la o altă lectură. Încă nu ne întâlniserăm…Fiind scriitorul preferat al unei persoane foarte dragi mie, am avut dintotdeauna un fel de admiraţie politicoasă, dar rezervată, faţă de autorul israelian care scrie „romane-democraţii”, pentru că simţeam că e ceva care îmi scapă deocamdată. Respectam ceea ce nu puteam încă îndrăgi.Însă, în acel februarie 2012, în somptuoasa şi eleganta sală a Ateneului, în faţa publicului (prea) solemn venit acolo, printre sute de ochi curioşi şi atenţi, a avut loc întâlnirea între mine şi Amos Oz… fără ca nimeni să se prindă de asta 😉Pseudonimul literar „Oz”, ales de Amos Klausner, la vârsta de 14 ani, după ce a fost primit în kibuţul Hulda, înseamnă putere, în limba ebraică. Amos Oza fost hărăzit, în primul rând, cu puterea de a spune poveşti care să conteze…Vreme de două ore, cât a durat conferinţa de la Bucureşti, lumea întreagă s-a concentrat într-o străduţă luminoasă şi încinsă de soare din Ierusalim, în faţa magazinului de la colţ, unde activişti pasionaţi de viaţă combat neîntrerupt orice, de la politică la brânza de capră de odinioară, îndărătul unei ferestre cu flori, care ascunde formidabile relaţii de familie, dincolo de ghişeul unui funcţionar obosit, care numără minutele până la plecarea acasă, într-o grădină de vară unde doi îndrăgostiţi fac alegerea între dragoste şi întuneric, între cuvintele care subjugă şi înţelegerea care eliberează… O discuţie despre adevărurile mari, dar simple, ale vieţii.Mi-am adus aminte acum de acea seară de februarie, pentru că mi se pare că lumea are nevoie mai mult ca oricând de vorbele înţelepte şi atât de senine ale unui om care a traversat purgatoriul personal în drumul spre lumină… Nu cea solară a gloriei şi a eroilor, ci lumina caldă şi uşor tremurândă a unei lumânări, îndreptată spre miracolele de zi cu zi.Amos Ozmilitează cu ardoare şi încăpăţânare pentru compromis, pentru deschiderea ferestrelor sufletului şi minţii către adevărul celuilalt, pentru întâlnire şi dialog. Compromisul nu e o laşitate, ci o formă de curaj. Recunoscând că nu ştii totul, te expui schimbării şi te laşi transformat de experienţele din jur. Oamenii nu pot deţine adevărul absolut şi este o catastrofă dacă absolutizează adevărul personal. „Pentru mine, definiţia tragediei este o confruntare între dreptate şi dreptate”, spune Oz.E-adevărat că un incendiu devastator poate fi stins de apele unei mări, doar că natura nu are întotdeauna dispoziţia de a sări în ajutorul oamenilor şi atunci, în loc să aşteptăm minuni, cel mai bine ar fi să ne înarmăm fiecare cu o linguriţă şi să o turnăm peste focul conflictelor dintre noi. Puterea mai multor oameni care fac lucruri mărunte este mult mai mare decât a celor puţini care fac gesturi grandioase, care-i transformă în eroi sau în martiri.
„Un conflict începe şi se sfârşeşte în sufletele şi minţile oamenilor, nu pe vârful unui deal.”
Cu siguranţă, toţi cei care l-au ascultat atunci, care s-au lăsat învăluiţi de blândeţea cinică a ochilor lui albastru-cenuşii, au plecat spre casă hotărâţi să facă parte din „Ordinul linguriţei”, să facă mici transformări în vieţile lor, care să restabilească echilibrul… nu pe cel cosmic, ci pe cel domestic. Pentru că de la micile drame, închise între pereţii unei existenţe asfixiante şi frustrante, se petrec adesea marile tragedii.
„Adevărul este că fiecare dintre noi ştie foarte bine ce înseamnă mila şi cum se manifestă: fiecare dintre noi a implorat-o, într-un moment sau altul. Însă atunci când e nevoie să deschidem uşa compasiunii, ne purtăm ca şi cum am fi pierdut cheia, ca şi cum a avea puţin suflet înseamnă să-ţi umileşti aproapele sau să dai dovadă de o sensibilitate demodată”. („Fima”)
În „How to cure a fanatic”, o lectură obligatorie în aceste timpuri, Oz reia toate aceste discuţii şi restabileşte priorităţile… Simţul umorului, curiozitatea, toleranţa, compasiunea, iertarea şi iubirea – de aici ar trebui să înceapă totul, într-o călătorie fără sfârşit a omenirii către sine. Această carte-eseu este tot o întâlnire, un discurs intens şi plin de însufleţire, care mi-a reamintit de emoţiile acelei seri de iarnă, în care luminile oraşului s-au transformat în licurici.Când era mic, Amos Ozvisa ca, atunci când va creşte, să se transforme într-o carte… Se pare că visul copilăriei i s-a îndeplinit, pentru că acum este cu siguranţă minunatul om-poveste.
„Deşi e adevărat că, de-a lungul anilor, cărţile se pot schimba la fel de mult ca oamenii, diferenţa e că, în vreme ce oamenii se descotorosesc de tine atunci când nu-i mai interesezi, când nu mai pot obţine, de pe urma ta, nici un avantaj, o satisfacţie sau măcar un sentiment plăcut, o carte nu te-ar abandona niciodată. E firesc, de multe ori tu le laşi baltă, poate pentru câţiva ani sau pentru totdeauna. Dar ele, chiar dacă le trădezi, nu-ţi vor întoarce niciodată spatele: te vor aştepta tăcute şi resemnate pe raftul lor”. („A Tale of Love and Darkness”)
