O anatomie a halucinațiilor

Hallucinations

„The potential for hallucination is present in us all, a vital part of the human condition.” 

Cine n-a auzit vreodată pași pe scări, ferestre sau uși care se trântesc fără motiv, sau în care pare să bată cineva, cine n-a văzut umbre mișcându-se fără sens, obiecte care nu sunt acolo, sau a simțit o mână rece, eventual cu gheare, plimbându-i-se pe spate? Contrar opiniei generale, halucinațiile apar mult mai des decât am crede, numai că din cauza stigmatizării acestui tip de percepție, câți ar fi dispuși să recunoască? Să nu uităm că în cultura modernă halucinațiile sunt adesea asociate cu nebunia, în timp ce în trecut, ca în cazul Ioanei d’Arc erau văzute drept semnul unui om aflat în contact cu divinitatea. Dacă ne gândim la halucinații, la propriile noastre experiențe, ne vin în minte o mulțime de întrebări precum: Unde se termină revelația și unde începe halucinația? Dacă halucinația e reală pentru persoana care o experimentează, ce este atunci realitate? Prin cât de multe experiențe halucinatorii am trecut oare fără ca măcar să ne dăm seama (mie mi-a luat vreo 10 ani să descopăr că forma aceea luminoasă care mă fugărea nu fusese o experiență supranaturală, ci pur și simplu imaginația bogată combinată cu sugestia)? Care e valoare, sensul acestor halucinații?

„One does not see with the eyes; one sees with the brain.”

Oliver Sacks, cel pe care probabil îl știți datorită cărții The Man Who Mistook His Wife for a Hat and Other Clinical Tales, scrie cu drag și considerație față de pacienții săi, fiind foarte deschis și sincer despre propriile experiențe, axându-se pe o  literatură psihiatrică ce vizează cazurile marginale ale acesteia. Tratând experiențe magice în termeni științifici, cu probabilitatea de a-ți modifica modul în care percepi lumea, Hallucinations este o antologie sau anatomie a halucinațiilor, o incursiune lucidă pe teritoriile mlăștinoase ale acestora, care demonstrează puterea minții de a proiecta în afară acele lucruri pe care are nevoie să le vadă, faptul că suntem la mila celor trei kilograme de materie cenușie care se ascund sub o claie de păr, deși creierul e departe de a fi un organ demn de încredere în ceea ce privește percepția. Suntem determinați a fi mai atenți la ce anume acordăm atenție, întrebându-ne mereu cum ne-am putea demonstra că ceea ce percepem ca fiind real chiar e real.

 Halucinația am putea să o privim ca pe o subspecie a realității ce poate avea rol educativ. Este o viziune fără acțiune. Un fapt, nicidecum o eroare, eronată fiind doar judecata care se bazează pe ea. Aceste fenomene care își au originea în creier și nu au legătură cu imaginația, pentru că nu au un caracter voluntar, sunt adesea asociate cu diverse tulburări precum sindromul Charles Bonnet, anumite tipuri de demență, epilepsia, narcolepsia, deși se întâlnesc și în  lipsa lor pe fondul deprivării de stimulii obișnuiți sau pentru că pur și simplu ne-am condiționat să fim susceptibili la viziuni, voci, ori prezențe stranii.

 „A deeply superstitious and delusional atmosphere can also foster hallucinations arising from extreme emotional states, and these can effect entire communities. When religion takes on a fanatical character, it can drive groups to such extreme fear and stress that they can be lead to experiences hallucinations that pass like a communicable disease through the power of suggestion.”

Neurologii consideră că toate lucrurile pe care le experimentăm rezultă din modelele pe care creierul le construiește. Când privești ceva din lumea exterioară, creierul nu poate atinge acel ceva pentru ca tu să-l percepi așa că își construiește un model pentru ceea ce e în afară, încercând să-l potrivească informațiilor senzoriale pe care le emite. Deci… practic, ceea ce percepem noi nu e obiectul în sine ci modelul pe care creierul l-a construit pentru acesta. Însă atunci când activitatea creierului e alterată de diverse tulburări neurologice, modelul deviază de la reprezentarea fidelă a lumii exterioare și avem parte de ceea ce numim halucinații.

Citând atât din studiile unor personalități ale științei precum Olaf Blanke, Dominic ffytche,  Jean-Étienne Esquirol, Francis Galton și William James, cât și scriitori populari precum Poe sau Dostoievski, cu scopul de a normaliza aceste experiențe, Dr. Sack sugerează chiar și posibilitatea ca halucinațiile să fie cauza care a dus la crearea anumitor mituri. M-a bucurat să văd că menționează și una dintre acele teorii care mă fascinează și pare să capete tot mai multă popularitate, cea referitoare la faptul că memoria este flexibilă, fracturată având adesea un caracter fictiv, nefiind fixată într-un anume punct al experienței și doar accesată mai târziu, ci mai degrabă este un act creativ în care nararea amintirilor este mereu remodelată. Împărțită în 15 capitole și trecând prin diverse tipuri de halucinații, cartea poate fi o lectură fascinantă și deloc greoaie pentru cei care sunt curioși să-și înțeleagă mai bine propria minte. Cele mai îndrăgite capitole vor fi probabil cel în care autorul își relatează propria experiență cu drogurile, și cel numit “Narcolepsy and Night Hags”.

 

Author: Elena Silvana

Scriu și citesc, iar asta îmi ocupă tot timpul. Cred în anticipație și în curiozitate ca fiind cea mai pură formă de insubordonare. Nici o poveste nu poate fi spusă fără poezie. Arta nu ar trebui să fie separată de viață ca și cum ar fi prea prețioasă pentru utilizarea de zi cu zi. Poate tocmai de aceea deviza mea este: dream, create, inspire.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *