Nu-ți lăsa potențialul să devină o povară!

 There’s nothing heavier than the burden of potential.

E foarte ușor ca potențialul să alunece de la posibilități la așteptări. Totul începe în copilărie când oameni cu o perspectivă unidimensională asupra potențialului, adesea cei din familie sau profesori, ne copleșesc cu o sumedenie de așteptări nerealiste și nesănătoase, determinându-ne să fim temători, plini de îndoieli și cu o stimă de sine scăzută. Aceștia nu înțeleg că a încuraja pe cineva să-și atingă potențialul nu constă în a pune presiune asupra lui ca să bifeze acele etape care corespund realizării în viziunea lor, ci în a-l ajuta să-și dezvolte abilitățile spre care e înclinat, să facă acele lucruri care dau sens vieții sale, și să ajungă în acele locuri în care se simte integrat.

Uneori încercăm să ne încadrăm în aceste idealuri pe care cei apropiați ni le propun (deși mai aproape de realitate este a spune că le impun), fie că o facem de rușine, fie pentru că vrem să fie mândri și mulțumiți de noi. Dar ajungem să ne umplem viața cu tot felul de nimicuri (spun nimicuri pentru că sunt lucruri cu care nu rezonăm, un balast pentru suflet). Începem să ne ascundem adevărata natură atât în fața altora cât și a noastră pentru că vrem să corespundem imaginii care ni se cere. Nu avem curajul să fim noi înșine din cauza fricii de eșec sau că ne facem de râs, că arătăm prostește sau vom fi criticați. Ne e teamă de angajamente, riscuri și disconfort.

Potential is a dangerous word. 

Să nu confundăm potențialul cu performanța. Diferența dintre cele două constă în scop, utilitate, efecte și durată. Trăim într-o lume competitivă în care ni se cere constant să facem mai mult, mai repede și mai bine. Ajungem să ne definim în funcție de realizări, ceea ce perturbă relațiile sociale și imaginea de sine. Când ni se sugerează ceva de tipul „știu că poți mai mult de atât”, uneori suntem încântați, simțim că ne e gâdilat egoul. Dar de cele mai multe ori devine frustrantă ideea că cineva crede în tine mai mult decât o faci tu, că ești supraapreciat. Simți că dezamăgești și ajungi să dai înapoi de teama unei nereușite, preferând să dezamăgești prin pasivitate decât prin niște eforturi eșuate care ar dovedi că nu ești capabil. Uneori știi că poți mai mult, dar pur și simplu nu vrei. Întrebarea este: oare suntem responsabili să ne atingem potențialul?

Potențialul nu se atinge și nici nu se pierde. Nu e ca și cum ar expira dacă nu-l dovedești atunci când ți-l impune societatea, fiindcă e mereu acolo, cu ușoare schimbări de curs, ajustări. Nu ai cum să rămâi fără ceva ce nu poți avea, pentru că, da, a-ți atinge potențialul e un mit. Nu e o destinație, un punct fix, ci mai degrabă este ca orizontul, poți să-l urmărești, dar nu să-l atingi. Dovada? Gândește-te la toate lucrurile care la un moment dat îți păreau imposibile, apoi le-ai realizat. Ai întrecut limitele pentru că acestea nu există. Potențialul este infinit. Ne chinuim teribil să ne atingem întregul potențial, vorbim întruna despre asta, dar ai auzit vreodată pe cineva care să zică. “Bună, eu sunt Dan. Mi-am atins potențialul. Asta-i tot, sunt gata acum!”

“Hide not your talents. They for use were made. What is a sundial in the shade?”

-Benjamin Franklin

A ține morțis să-ți atingi potențialul înseamnă că vrei sau te simți obligat să te îmbunătățești, ceea ce pe de-o parte este o dovadă că nu te accepți așa cum ești acum și nici cei care îți cer asta nu o fac. De aici vine și o mare parte din nefericire, simțim constant că ne dezamăgim și-i dezamăgim pe cei care cred în noi, suntem în permanență frustrați de ceea ce par a fi limitele noastre. Gândește-te numai la cât de stresați suntem cu toții încercând să ne ridicăm la nivelul de care știm că suntem capabili. Ah, și câtă anxietate și teroare creează asta în noi! Și uite-așa ajungem să nu ne mai trăim viața așa cum am fi putut, tocmai din cauză că ne-am forțat și am declanșat frica. Există, desigur, și un soi de anxietate existențială, ca o trăsătură inextricabilă a existenței umane, datorată tensiunii provocate de incertitudinea experiențelor ce ne sunt rezervate de ziua de mâine, ar zice unii ca justificare. Dar asta e ceva total diferit de anxietatea provocată de povara potențialului nostru.

„Oricine poate fi orice își dorește” e o capcană. Nu despre asta e potențialul, ci despre dezvoltarea/ manifestarea acelor lucruri ce sunt în natura ta, care corespund intereselor tale. Cele de care ești atât de fascinat încât a munci la ele nu este o povară, chiar dacă e dificil. Potențialul este peste tot. Nu ești special doar pentru că ai un anume potențial, oricât de mare ai crede sau ar crede alții că este acesta. Fiecare se naște cu potențial, nu cantitatea lui diferă de la un om la altul, ci mai degrabă direcțiile pe care le vizează.

Potențialul nu îți poate garanta succesul pentru că nu e altceva decât sinonimul unor realizări pe care încă nu le-ai atins. Întrebarea pe care ar trebui să ți-o pui este: cum poți transforma ceva potențial în ceva actual, într-o realizare? Răspunsul e simplu: dedicându-ți toate resursele procesului de a obține ceea ce îți dorești. Ești dispus să faci asta? Potențialul nu are nici o legătură cu fericirea, așadar nu te iluziona sperând că vei fi tot mai fericit pe măsură ce îl atingi . Acest lucru este ușor de observat la copii: aceștia sunt foarte departe de a-și atinge potențialul și totuși pot fi fericiți.

Și nu uita:

  • Împinge constant limitele.
  • Nu ține cont numai de potențialul tău, profită și de potențialul oricărei situații.
  • Uită de timpul și locul potrivit! Există internetul, dacă tu ești persoana potrivită vei găsi oameni și locuri care îți vor fi de folos pentru a-ți dezvolta abilitățile de care ești interesat.
  • Ai grijă de nevoile primare! Dacă acestea nu îți sunt satisfăcute, s-ar putea să-ți fure atenția, timpul și energia, stând în calea țelului tău.

“You are not meant for crawling, so don’t.
You have wings
Learn to use them, and fly.”
Mevlana Jelalu’ddin Rumi, 13th century

Author: Elena Silvana

Scriu și citesc, iar asta îmi ocupă tot timpul. Cred în anticipație și în curiozitate ca fiind cea mai pură formă de insubordonare. Nici o poveste nu poate fi spusă fără poezie. Arta nu ar trebui să fie separată de viață ca și cum ar fi prea prețioasă pentru utilizarea de zi cu zi. Poate tocmai de aceea deviza mea este: dream, create, inspire.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *